Promisiune

Ce valoare mai are in ziua de azi o promisiune? Practic ce este o promisiune daca nu “capacitatea de a dezamăgi oamenii”,este un angajament pe care in conditii extreme ni-l luam fara sa calculam capacitatea noastra de a ni-l respecta sau poate fara a ne trece macar prin minte sa il si respectam. Iar incalcata promisiunea, noi, cei care nu ne respectam propriul cuvant dat, ce avem de suferit? Ne este lezata increderea...dar mai are cineva incredere in altcineva decat in propria persoana?
Din punctul meu de vedere promisiunea este doar o cale de a scapa dintr-o situatie aparent fara iesire,o minciuna pe care o spui pentru a-i mangaia cuiva urechile...

Al treilea ochi

...si in aer pluteste ceva:o mireasma,un parfum din trecut,un sentiment de pace, straniu dar bun.Nu veti intelege,nu ati fost acolo.Dar vreau sa transmit un gand bun si certitudinea ca acolo peste granita realitatii si a lumii din jur,acolo chiar un pic mai departe de sufletul nostru,exista ceva mai presus de tot:senzatii, imagini zarite cu coada ochiului,vise...Nu crezi sau nu vrei sa vezi?Mi-e frica si mie sa vad si sa simt.Este un dar al fiecaruia dintre noi,daca nu l-am nega,daca nu l-am alunga...si daca nu ne-am speria...ochii sunt oglinda sufletului si mainile sunt instrumentul de cautare.Inima simte, subconstientul intuieste - crezi?

Un subiect controversat

Daca e sa ma intrebi ce scriitor imi place cel mai mult cu siguranta o sa-ti raspund Emil Cioran.Prin urmare m-am gandit spre sfarsitul anului ce tocmai s-a sfarsit sa fac un scurt sondaj in care sa intreb mai multe persoane ce parere au despre Cioran. Raspunsurile au fost cum nici nu ma asteptam sa mi se raspunda.
O prima parere a fost ca: "Cioran e un ipocrit,caci intreaga viata promoveaza sinuciderea desi el traieste foarte bine pana la adanci batraneti."O alta parere ar fi ca "Cioran e un frustrat trist care toata viata a scris carti in care a repetat aceleasi doua (sau trei) idei cu oarecare variatii stilistice.Stilul o fi bun dar autorul nu imi da de gandit putin,problema mea e cu faptul ca e atat de supraevaluat, si ca nu reprezinta nici un model pentru nimeni, nici macar un ganditor nu poti sa zici ca e..."Mergem mai departe...alta parere "Eu vreaua sa spun doar ca omul nu e in niciun caz un mare ganditor, cu atat mai mult un model. E doar un stilist si cam atat."Altcineva spunea ca "El nu cred ca a avut pretentia sa fie profet, mai degraba a scris si el ce simtea. Pe unii ii ajuta sa scrie despre chestiile care ii marcheaza, asta a facut si el.Deci,nu cred ca e vorba de ipocrizie, omul trebuie inteles cu limitarile lui. A fost si el un nene necajit rau de tot care cu timpul s-a obisnuit cu ideea ca viata ii surade si ca oricum e prea lenes ca sa faca ceva, asa ca din cand in cand mai scria cate o carte in care imbraca aceleasi idei in metafore, comparatii etc,iar altii l-au luat prea in serios."O alta parere lagata de opere "In "Pe culmile disperarii" nu face decat sa bata saua, sa priceapa...cititorii. Singurul lucru care mi-a placut din cartea aia au fost niste metafore legate de mare. ( ideea era ca marea isi "arunca" valurile din scarba de ea insasi , nu imi amintesc exact)Iata si doua pareri care m-au lasat fara cuvinte:"oricum Cioran-omul nu prea a muncit deloc la viata lui ( pt. o scurta perioada profesor), a fost un mare parazit. Plus refuzul lui de a accepta premii ( cu exceptia premiului Rivarol, pt "Tratat de descompunere"),simpatiile legionare, turul Frantei pe bicicleta... ma rog, astea sunt amanunte, esential e ca Cioran-omul a refuzat viata obisnuita, de-aia il si numea Liiceanu "Marele Revoltat" ( sau ceva de genul asta, "Jurnalul de la Paltinis"). Pe cand Cioran-scriitorul n-a lasat mare lucru in urma."iar a doua a fost scurta si la obiect "Cioran?...Nihilist, ipocrit, nerealist. Nu-mi place"
Voi spune in urmatoarele randuri tot ce gandesc despre aceste pareri.Sa presupunem ca Cioran-scriitorul,Cioran-omul ,promoveaza sinuciderea( desi promoveaza nu cred ca e chiar bine spus,nu incurajeaza direct sinuciderea, eu nu am vazut scrierile lui despre sinucidere ca si cum ar promova-o,incuraja-o,s.a.m.d.),insa Cioran-individul cu siguranta nu o promoveaza!Legatura dintre ce a scris si ce a facut...Cioran la un moment dat a intrat intr-un fel de "rutina a disperarii", din care nu avea chef sa iasa, de aici si repetitivitatea lui, si de aceea probabil nici nu s-a sinucis; iar influenta pe care a exercitat-o, facandu-i pe unii sa se sinucida...Fiecare cu discernamantul lui, daca esti atat de impresionabil incat sa te convinga Cioran sa te sinucizi e si vina ta.Personal ma intereseaza scrierile lui...cel putin pe mine stilul m-a atras, consonanta cuvintelor, fraza lui curgatoare si care gadila la ureche.Stie sa amplifice o idee in stilu lui ametitor.Poate chiar de aici porneste valoarea lui( atata cat e )-din stil.Eu zic, de exemplu, ca asta-i diversifica pe scriitorii din acelasi curent literar, au acelasi idei de baza ,dar propriul mod de a le prezenta cititorilor e diferit.Facand referire la opera in genialitatea sa,Cioran a "zgariat" filosofia prin "Pe culmine disperarii".Daca ati citit cartea,ati remarcat o sufocare lenta cu viata a omului,ba mai mult, o moarte spirituala lenta cauzata de intrebari primare.
Cioran reuseste ca nimeni altul sa imprime o senzatie olfactiva execrabila asupra mortului viu.
Aparent de neinteles,fiecare cuvant,fiecare litera este o carare infundata,singura cale de sustragere fiind moartea...
Acum eu zic sa luam de la fiecare scriitor ce are mai bun.Mie la acesta stilul mi s-a parut bun, forma in care isi expune a lui idee.Acum, fiindca nu a avut multe idei, chiar sa-l taram prin noroi?
Atata agresivitate in fata unui autor de mult ori neinteles.Prejudecata in fata lui Cioran este in poporul nostru.Cine daca nu cioran a fost cel mai mare din vremea lui?Noica,Ionesco?Buni,dar nu exceptionali,si mai mult ca orice,nu "umani"...

Sigur ca e mai usor sa-l cataloghezi pe Cioran decat sa-l intelegi.
Tu ce parere ai?

Inconjurati de singuratate

"Singurătatea e starea spirituală în care ne naştem, acea stare naturală şi adevărată. Cu timpul o uităm, ne maturizăm şi devine din ce în ce mai străină. Uneori, o regăsim, dar acum ne speriem, căci am devenit străini faţă de ea. Acum fugim de ea, deşi ar trebui să o căutăm din nou, căci numai prin ea putem spera a găsi adevărul." Mircea Eliade

Despre singurate s-au spus si se pot spune multe...de bine, de rau, stari traite cu adevarat, sau doar dorinta de a le fi trait.Si totusi poti spune vreodata ca esti cu adevarat singur? Cei cu credinta adevarat vor spune ca nu.Dumnezeu e tot timpul cu tine,sau cel putin ti-a trimis un inger pazitor inca de la nastere... deci singuratatea spirituala exista sau nu?Deocamdata ramane un mister.Cat despre cea fizica, e putin mai usor s-o "masori".Te uiti in jur si vezi cati sunt langa tine!
Marea mea taina, si cel mai important "tip" de singuratate e cea morala. poti sa nu te simti singur chiar daca nu e ingerul pazitor (ca prezenta spirituala) langa tine sau vreo alta persoana(ca prezenta fizica).
Oare suntem vreodata singuri?

Noi si oboseala

Cred ca unul din lucrurile care ma dezgusta cel mai mult este sa ma trezesc mai obosita decat atunci cand doream sa prind un somn de mana si sa ma odihnesc. Oare este de semn ca facem parte din categoria popoarelor obosite? Spre exemplu, in timpul zilei cand cineva ne roaga un lucru, se intampla adesea sa impingem in fata pretextul "sunt obosit/a" incat ajungem sa suferim de lipsa de socializare cronica. Clar, oboseala si-a construit un palat interior si-si ranjeste coltii ori de cate ori are ocazia.Nu vi s-a intamplat dimineata sa va spuneti "ce repede a trecut noaptea asta, parca am dormit atat de putin"? Cand de fapt acel putin se cuantifica in 6-7 ore de somn, ceea ce inseamna intervalul propice de care organismul are nevoie pentru a se reincarca de energie.Care energie? Deja acest cuvant devine unul scump la vedere. Inevitabil, fiecare dintre noi recurge la diferite metode si strategii umane pentru a se odihni cat mai mult. Reflexul pe care il acumulam in urma lipsei de timp ne impinde sa fim mereu obositi, mereu ocupati, mereu indisponibili. Nu suntem noi cei care spun "abia astept weekendul ca sa..." CE? "sa dorm"! Sau daca vrei sa te intalnesti cu o persoana, celebra replica ieftina, pe care am folosit-o si eu de atatea ori, este "in sfarsit am ajuns si eu acasa, nu prea vreau sa ies iar, as vrea sa ma odihnesc putin".
Nu mai spun de acel moment al zilei, care se numeste "seara" cand infingem fericiti cheia in yala apartamentului, ca in sfarsit ne putem tranti in pat si lenevi. Tare robotizati am mai ajuns!
Pana si alimentatia sanatoasa este ceva rar intalnit printre oameni. Dimineata sarim micul dejun din criza de timp, care nu de putine ori este intemeiata, pe nimic la pranz ne amagim cu alimente total nesanatoase, pentru ca suntem mereu pe fuga si trebuie sa ne impartim activitatile in n locuri.
In ciuda lucrurilor scrise mai sus, nu am de gand sa accept, cel putin de azi, oboseala fatarnica, refuz sa merg pe ideea ca "nu am timp", refuz sa ma las prada somnului si sa nu fac lucrurile care trebuiesc facute. Trebuie sa fim activi, trebuie sa luam toate lucrurile ca atare, sa le acceptam, sa le realizam, pentru a ne bucura de victoria ce vine de pe urma acestor realizari.
Sa aveti o zi productiva!

Identitati furate

Parcurgem în ritmul propriilor paşi un drum al vieţii pe care îl putem influenţa sau construi, mai mult sau mai puţin în funcţie de cât de mult ne dorim să ne implicăm şi să facem parte din propria viaţă.
Suntem un chip cu personalitate sau doar o imagine în peisajul cotidian al unui spaţiu temporal.

Avem o identitate anume? Ce este de fapt identitatea?
Oare este posibil:

- să fii convins că eşti altcineva decât eşti în realitate?
- să fii altfel decât te văd ceilalţi?
- să ţi se atribuie o altă identitate?
- să simţi că nu ai nicio identitate.

Care este de fapt identitatea ta? De unde ştii? Cum se stabileşte o identitate? În funcţie de ce criterii?
Dacă suntem o coastă a unei identităţi înseamnă că identitatea noastră este parte a acelei identităţi?
Dacă suntem creaţi după chipul şi asemănarea unei Identităţi, cât la sută din acea identitate este identitatea noastră?
Identitatea poate fi furată? Dar regăsită? Şi mai ales poate fi REDOBÂNDITĂ?

Dincolo de realitate

"Dupa felul cum vorbim si ne purtam s-ar zice ca suntem posturi de radio emitatoare, hotarate sa emita fara intrerupere si sa bruieze orice alt post." (N.Steinhardt-"Jurnalul fericirii")

Traim cu totul alte vremuri, unde dezavantajele par a avea prioritate comparativ cu putinele beneficii care se ivesc din cand in cand, la vreun colt de strada uitata de lume. Existau vise care in timp au fost spulberate de dorinta oamenilor de a ajunge la putere si de a nimici tot ce a fost mai frumos din ele. Existau oameni care isi iubeau tara si au murit pentru ea, dar praful societatii de azi le-a acoperit amintirea. Vocabularul oamenilor continea si cuvantul "bine", dar a fost deteriorat o data cu crearea armelor de distrugere in masa. Candva oamenii apreciau intru totul un rasarit de soare, acum cersesc fericirea in promisiunile facute de altii ca "va fi mai bine". Prezenta naturii era un miracol printre oameni, acum se poate vorbi doar de defrisari, ape poluate. Exista odata si mancare sanatoasa, acum toate alimentele contin E-uri care conduc spre o viata plina de boli fara remediu. Ma intreb, dincolo de iPhone-uri, nanotehnologie, ce vom lasa celor care vor veni in urma noastra? Oare va mai fi loc de inocenta,sau doar de lucruri robotizate?
Este un tablou realist pe care-l traim in fiecare clipa.

Muzeul realităţilor de ceară

Arzi fără încetare, sperând că vei deveni luminos, că vei fi fi vizibil precum o destăinuire fundamentală. Eşti suficient de trufaş pentru a te crede purtător de sens şi de rost. Dar pluteşti numai târâş, iar aripile tale scurmă o groapă adâncă, monumentul cuvântului veşnic necunoscut.

Intre sacru si profan

Notiunile generice de tipul celor precum “Sacrul” sau “Profanul” imping limita pana dupa pragul a ceea ce poate fi usor trecut cu vederea sau acceptat – fapt evident deoarece aceste doua notiuni isi revendica “dreptul” de a acoperi nu doar niste domenii extrem de intinse, ci niste trairi propriu-zise.
Consider ca astfel de notiuni nu isi mai au locul in cartile “dedicate” acestor arii de interes, deoarece astazi mai mult ca oricand fiecare dintre noi trebuie sa gaseasca timpul de a analiza notiunile si ideile exclusive prin unghiul sau de vedere.
Bunaoara, cum ar putea un spirit “liber” (aceasta libertate o notiune abstracto-imaginara la randul ei) sa isi afle raspunsul la intrebari referindu-se la ceea ce au gandit altii in paginile cartilor, mai ales cand vorbim de consideratii de ordin personal?Astfel de referinte neinspirate ma duc cu gandul la perioada Evului Mediu, insetata doar de raportarea la dogmele create de un numar cat mai restrans posibil de ganditori.
Notiuni de intinderea celor precum “Sacru” sau “Profan” sunt cu adevarat folositoare doar atunci cand sunt intelese interior si cu scopul de a desavarsi o Cunoastere exclusiv personala, o regasire a Sinelui.
Astfel de notiuni nu se clasifica, nu se definesc. Nu definim “Sacrul” pentru a-l aseza in Dictionar; e ca si cum am incerca sa definim notiunea de Dumnezeu sau oricare alta traire spirituala, ceea ce ar deveni echivalentul unei esuari penibile.
La fel cum nu poti avea pretentia ca ceilalti sa-ti accepte totalmente ideile de ordin personal : o regasire cel mult este posibila, insa nuantari specific fiecarui individ vor surveni negresit.
Pe atat de frapanta diversitatea explicatiilor acestor doi termeni pe cat de neacceptata este notiunea de Libertate. Daca in aceste cazuri cand se constata dificila simpla definire a astfel de termini nu ne putem pune de acord, ce urmeaza sa se intample cand notiunile se “metamorfozeaza” in idei ?
Imaginati-va deja termenul de Sacru devenind idee, capatand caracteristicile proprii oferite de gandirea fiecaruia dintre noi … banalul si abstractul termen capata forma, devine o entitate, net superioara “materiei” numita termen : la evocarea ulterioara a acestei idei, Sacrul va fi exprimat in fiecare caz particular prin raportarea la amintiri, trairi proprii, sentimente sau dorinte.
La fel de frapanta idee, cu cat Sacrul nu este nicidecum sinonim unui abstract Bine Suprem. Singurul scop pe care il ofer eu acestui termen este acela de a eleva Fiinta spre constientizarea faptului ca este purtatoarea unei parti infime din Marele ei Creator. Asa cum Frumusetea se poate naste din Urat, Sacrul se poate naste din cele mai opuse trairi sau idei, pentru ca acestea sunt aspect care privesc pe fiecare personal.
Sacrul in sine leaga si subjuga – fie in slujba Divinitatii, fie in cea a tarii, pana si apostata idee a sacralizarii prin propria persoana te leaga de o perpetua raportare si te inseamna cu un statut : si iata, cred eu, singurul moment in care Sacrul poate deveni oricand Profan – raportarea la unica persoana. Profan pentru ca se poate cadea oricand in negarea Spiritului, se poate cadea in mandrie desarta, moment de la care urmeaza doar o iluzie a trairii sacre.
Impresia ca “servind” Sacrul (asa cum am mai zis poate fi personal, total opus de al celorlalti) te transforma si te eleveaza este partial gresita. Te transforma, desigur, atat cat o poate face devotiunea unui suflet egoist, insa elevarea nu semnifica defel “elevatie” – o ridicare in statut poate fi oricand mai ingrata decat ramanerea la statutul anterior.
Si totusi ironia face ca tocmai aceste suflete egoiste, simbol perfect al notiunii de Profan, sa se considere “sacralizate”, amagindu-se prin oferirea trairilor pe care ele le vor crede sacre. Servind devotat Profanul cu falsa aliura de Sacru, ei se vor prezenta pana la final ca “desavarsiti”, pe cand multi din simplii cautatori ai adevaratului Sacru nu vor fi fost incununati nici macar cu o singura clipa a fericitului simtamant ca l-au gasit.
Nu isi afla raspuns chestiunea clarificarii notiunilor de Sacru si Profan, mai ales cu cat ideile pe care le creeaza se vor opune de la individ la individ. Nici macar “notiuni” nu sunt corect numite, deoarece sentimente atat de vaste nu pot fi stapanite printr-un nume si nu pot fi explicate fara a capata o nuanta de interpretare personala.
Raman superioare tocmai prin faptul ca pot fi ale fiecaruia fara ca totodata sa apartina nici macar partial unuia dintre noi.

incotro va indepartati?

Mulţi anii sunt înspăimântători prin mulţimea lor. Dacă ai destui, îţi dai seama că singura lor noutate stă în nişte nădejdi despre a căror deşertăciune nu-ţi voi povesti acum. Totuşi, e ciudat că, pe cât de mult te bucură începutul lor, pe atât de mult te bucură şi sfârşitul.Poate fiindcă fericirea nu se măsoară în ani, ci în clipe.

Lectura de seara

Dacă vrei, te învăţ cum să citeşti cărţi nescrise. Sunt acele cărţi care renunţă bucuroase la povara literelor şi nu se lasă traduse decât de strălucirea ochilor tăi. Spre a le înţelege nesfârşitele înţelesuri, nu e nevoie de altă trudă, trebuie doar să renunţi pentru o vreme la tine.
După aceea, îţi va fi lesne să vezi că noaptea nu-i noapte. Sunt eu...

Liniste...doar noi si gandurile noastre...

Pe strazile pustii sufletul se pierde. Am incetat sa ne supunem intrebarilor, am incetat sa mai cautam raspunsuri. Am devenit un praf multicolor in vazduhul transparent, si asta se intampla doar cu cei care si-au pastrat spiritul, caci restul sunt aer sufocant in marea de nisip. Mi-e dor de acei oameni care cauta lumea veche.Mi-e dor de geniul uman. Am impresia ca s-a pierdut undeva in trecut si ca nu va reveni decat intr-un viitor de nerecunoscut. V-ati simtit vreodata roboti? Eu da. Simt asta de fiecare data cand ma realizez ca sunt inconjurata de automatisme. Sa fie asta obsesia oamenilor?Sa incadreze in sabloane, sa gaseasca antecedente, sa se scuze sub pretextul existentei acestei greseli in trecut, sa prevesteasca intamplari trecute fiind chiar mandri :“istoria se repeta”. Da, se repeta, doar greselile. Pentru ca Dali nu se va renaste, Picasso va ramane in pamant, iar Beethoven s-a pierdut in notele vietii. Ei nu reinvie genii. Ei retiparesc greseli, scuze, minciuni. Ai curaj sa te ridici, sa iti asumi ceva? Indrazneste! E adevarat, multimea te va cobora la loc, te va calca in picioare, te va nauci si vei ajunge la fel de jos ca ei, chiar mai jos. Si asta te va opri? Singurul lucru pe care te invata caderea este sa te ridici. Ajung sa cred ca acesta este scopul ei, sa te determine, sa te afunde intr-un univers ce te va ridica la un moment dat. Vreau sa privesc in jur si sa am curaj sa te chem, pe tine, pe el , pe toti. Sa ne privim si sa stim ca universul vrea sa mearga mai departe si ca opozitia noastra inconsitenta strica mecanismul omenirii. Mi-e dor de zei. Mi-e dor sa constat ca ei sunt in viata, nu doar ca au murit. Ce trist sa fii lumina intr-o lume a intunericului... ma intrebam uneori cum se simte soarele, dar un suflet ce da lumina si primeste intuneric?

Profetii despre trecut

In mod cert te-ai aflat macar o data intr-un loc plictisitor,acompaniat de oameni plictisitori, care discutau plictisitor despre lucruri plictisitoare. Priveai intristat la ceas si observai ca,desi "bratele" se misca in acelasi ritm, clipa se taraste. Aceste minute neplacute iti pareau ore intregi.
Seara, in club, ziua, la restaurant, prietenii de o viata, povestile diferite, muzica alta. Spre sfarsit iti aduci aminte de batranul ceas care arata ca au trecut 4ore.4 ore te uiti mirat: "Eram sigur ca nu a trecut atat".
Cum se poate?! Minute sa para ore iar ore sa para minute? Explicatia sta in faptul ca fiecare individ isi are propriul fel de a masura trecerea timpului. Acest fel diferit se raporteaza la "ceas", cu ajutorul lui putem sa realizam ca acele momente plictisitoare nu au reprezentat decat cateva minute, in timp ce clipele frumoase au tinut cateva ore. Ceasul masoara trecerea timpului in propriul sau ritm, diferenta intre om si ceas este aceea ca ceasul nu masoara clipe, el masoara minute, secunde...si asta ne este de ajutor pentru a realiza cat anume a intarziat la cursuri, sau cat stai de vorba la telefon.Pana una alta acest "instrument complex" reprezinta un compromis: trebuie sa fiu la ora respectiva acolo, pentru ca ma asteapta cineva caruia i-am zis ca ajung ; trebuie sa fac asta in 10 minute pentru ca trebuie sa predau lucrarea la ora stabilita, si asa mai departe. Acest compromis are, dupa cum a-ti anticipat un rol: cel de a da siguranta(cineva sa stie cand trebuie sa dea ceva, cineva cand sa primeasca).
Oamenii vor sa cunoasca greselile trecutului, desi nu se vor mai afla in clipa in care se aflau stramosii la momentul comiterii greselii, doresc sa cunoasca istoria universala, desi habar nu au ce se intampla acum. Prin raportarea trecutului la prezent ne simtim mai indreptatiti sa gresim (si altii au mai gresit candva). Desi greselile lor nu iti rezolva probleme, in cel mai bizar fel posibil, acest lucru te ajuta sa iti adancesti radacinile existentiale. Vrem sa stim , sa marcam, sa fim informati de trecerea timpului, dar rareori ne da prin cap sa facem lucrurile in momentul in care simtim noi, cu propriile solutii, fara sa tinem cont de "greselile trecutului", de faptul ca intarziem, ca nu servim pranzul la 14:00, ca nu adormim la 21:30 sau ca nu reusim sub nicio forma (cu exceptia ceasului) sa ne trezim la 6:15. In concluzie, dormiti cat vreti, intarziati cat vreti, pentru ca "acum" conteaza mai mult decat "atunci".

Ancora in centrul ignorantei

Cand totul e neclar in jur apare necesitatea de a sta intr-un punct fix.Nu respir asteptand ca totul sa treaca...asteptand ca toata clipa de haos total sa se calmeze si sa revina la elasticitatea sa initiala.Prefer sa ocolesc momentul si cu toate ca singurul mod de a scapa de ceva e sa treci prin acel ceva eu nu reusesc mereu sa imi asum aceasta responsabilitate.Asa ca imi amortesc majoritatea impulsurilor pentru a disparea intr-o alta lume.
Cred ca problema fiecaruia apare atunci cand dispare forma scopului propus.Atunci apare o ceata si vezi totul gri ajungand in final in bratele obscuritatii.
A nega o forta superioara doar pentru ca nu poate fi vazuta,nu este decat un act major de ignoranta.Avem atat de multe lucruri care ne mentin la linia de plutire,dar preferam sa le aruncam departe de crezurile noastre,doar pentru ca nu coincid cu cele ale restului.
Fiecare secunda care trece ia cu ea o portiune din structura anumitor ganduri si simtiri fara a lasa in urma semne de trecere.Tot ce putem sa facem e sa ne resemnam cu aceste revendicari ale timpului si sa traim ascultand anumite glasuri pierdute in orgoliile noastre.

Pagini de monotonie

Motto:” Cine se caută pe sine, găseşte lumea, cine caută lumea, se găseşte pe sine.”

In fiecare zi din “nobila” noastra existenta facem pasi, sau calcam pe pasii altora. Doza noastra zilnica de “minunat” este absorbita foarte repede, ca atare, asimiland-o, uitam de “minunatul” fiecarei zile. Ajung sa existe saptamani intregi din care sa nu iti aduci aminte ceva semnificativ, tocmai pentru ca nu ai facut ceva semnificativ. Aceasta este totusi o imbunatatire, deoarece ai realizat ca te invarti intr-un cerc viicios. O data ce constinentizezi existenta cercului, el se deschide treptat, permitandu-ti, la un moment dat, sa iesi de sub tiparul sau, sa pornesti spre regasirea altor forme. In contextul zilelor monotone, se remarca personajele fara de care nu am respira : prietenii, “mai putin” prietenii, necunoscutii, universul care se agita in jur. Monotonia este un mecansim extrem de bine dezvoltat, o structura silentioasa care te adoarme, te indeamna sa cedezi in fata repetitiilor. Cati dintre noi isi mai amintec momentul exact in care au incuiat usa dimineata? Cati dintre noi nu uita ce numar de telefon au? Partea buna a monotoniei este spectrul larg pe care se extinde. E adevarat, monotonia ne copleseste, ne diminueaza atentia asupra detaliilor. Dar nu putem spune ca tot ea atenueaza raul din viata noastra? Infruntandu-te zi de zi cu un fapt trist, ajungi sa te obisnuesti cu acesta, sa il tolerezi, sa il faci mai putin durereos. In definitiv, daca sufletul ar avea un sistem imunitar, monotonia ar lupta in linia intai. O data cu monotonia apare, la oameni, nevoia formarii tiparelor. Cel mai elocvent exemplu este desigur cititorul de ziare: se uita pe prima pagina, cauta ceva interesant, da la pagina respectiva, sau, deja cunoscator al ziarului, stie rubrica favorita, deschide la aceasta, o citeste, ca abia apoi sa rasfoiasca restul ziarului, iar in final, inconsecventul, cel care nu are rabdare sa citeasca o coloana de la un capat la altul, cel care lasa lucrurile la jumatate: ziarul, rubrica, propozitia. Va este clar ca eu ma aflu prin nefericita categorie a celor care nu termina articolul. Povestea trista a celor ca mine este ca se intorc vesnic la “rubrica trecuta”. Este firesc, citind jumatate din editorial, termini mai repede. Terminand mai repede, cauti alta preocupare. Negasind alta preocupare, revii la ziar. Pana la urma, ajungi sa termini articolul, chiar ziarul intreg, dar te intrebi, draga cititorule, de ce nu faci asta din prima? De ce nu il citesti pe tot de prima data? Poate pentru ca nu ai rabdare, poate pentru ca nu ai concentrarea necesara, poate pentru ca nu ai antrenament. Motivul meu insa, este mai simplu: nu termin pentru ca am impresia ca ma va astepta ceva mai interesant in urmatoarea rubrica. Atunci cand ziarul nu mai prezinta interes, caut altceva care sa imi ocupe timpul. Desigur, ajungand la concluzia ca nu mai e altceva de facut, ma resemnez tot cu acele bucati de hartie, pline de pareri, pline de realitati, pline de nedreptati. In mod firesc, teoria “ziarului” (care poate fi la fel de bine teoria “cartii”, a “melodiei”) se extinde in ceea ce priveste personalitatea umana. Cel ce va arunca ziarul pentru ceva mai interesant, va cauta cu siguranta un vis. O data ce visul va fi atins, se va muta la alta tina si asa mai departe. Cand ne vom opri? Cand vom spune “raman aici, pentru ca e suficient de interesant incat sa ma faca atent si suficient de puternic incat sa nu ma lase sa plec”? Momentul este greu de indicat, dar senzatia e una pe care o asteptam cu totii. Ar semana probabil cu senzatia de “acasa”, acel unic stadiu de la care nu vrei sa mai pleci, de la care nu vrei sa renunti. Stadiul monotoniei perfecte.

Labirintul fanteziei

"Fantasticul este realul vazut cu alti ochi, este spatiul lunaticului." ( M. Shnider)

" Privirea de copil neindoielnic, ce o detii doar tu visatorule, aceasta privire iti arata fantasticul ca pe un real. Un real unde drumul pe care mergi pentru a te intalni cu viata e un labirint de cuvinte insotite de intamplari ce depasesc fiecare temere a stralucirii fanteziei.
Orizontul, lipsit de limite, iti deschide poarta catre imaginatie, unde sentimentele, trairile, sperantele, curajul si dorintele domnesc nestingherite. Aici intervine curiozitatea, caci misterul te captiveaza, te fura. Plutesti deasupra cuvintelor cu aripi transparente. Sub tine, inceput, hohote de ras, lacrima, acasa, copilarie, joc, muzica, mare, nisip, sarut, rautate, ignoranta,cuvinte reprezantative in viata ta, zboara , aprinzandu-si inflacaratul suflet, pentru a-ti lumina pasii. Umblii pe ele, asa ca paseste usor , sa nu se sparga! Sunt fragile! Dragostea iti arde in cenusiul imaginatiei, acolo unde te intalnesti cu imposibilul. Atmosfera boema a teritoriului miraculos, imbina naturalul si supra-naturalul, visele si dorintele. Fortele oculte genereaza intamplari stranii. Abandonezi rutina si iti provoci subconstientul unei lupte cu neprevazutul. Trezesti linistea. Teama si curiozitatea coboara din mintea ta si iti invadeaza inima cu niste culori amestecate. Filtrele fotografice patrund intre tine si visare. Samanta filiforma a fanteziei rodeste in lumina aurie a cunoasterii. Tu, visatorule, zbori cu elitrele tale minunate pe cerul fantasticului, explorandu-ti spatiul launtric al propriului labirint.
Si in sfarsit ai gasit drumul cel bun ! Ai asternut totul pe hartie!."

Viata pe un peron-Octavian Paler

"Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren..."

Nopti de iarna

Va trece si noaptea asta, cu aceeasi rapiditate ca si pana acum, unde visele se strecoara mai bine ca niciodata. In iarna e liniste si frig, se aud doar bataile inimii speriate de necunoscutul de maine sau cunoscutul pe care viata il prelucreaza in fiecare secunda. Zambesc pe furis cand ma gandesc ca iarna este un magician bun, in fiecare dimineata imi face mainile reci.
Linistea camerei este sparta in mii de farame transparente; vreau sa ma feresc de liniste, de tacere zilele astea. Aduc prea multe ganduri contradictorii. Vreau sa cred ca am in mana un penel si pot colora tot negativismul care este degajat. Dar nu reusesc. Iar genele mele se apleaca obosite, nu am culori suficiente sa-mi potolesc setea de impacare. Si cat de mult imi doresc sa reinvii pictura de altadata, era atat de cald acolo, iar lumina se imprastia intr-un mod uimitor.