Zborul, ce fericire!- Brâncuşi

Voia de multă vreme să se intoarca in sine. Simtea cu toate fibrele fiintei ei ca daca ar fi facut-o , ar fi putut zbura. Zilele trecute nevoia de zbor sfartecase tot ce era împacat în ea, profanand precum un demon, toate gandurile ei, cutremurand-o pana la obsesie, lovind-o în fiecare clipa sfichiuitor, pana la o durere surda,mocnita, sacaitor de stridenta.Noaptea trecuta visase ingeri. Respiratia lor in spate, mangaindu-i sufletul abia tremurand peste inima ei şi o caldura învaluitoare, strecurandu-se molatec pana în ungherele fiintei ei, ii dadusera impresia unei unduiri în pasi de vals pe un nor . Si cand lumina diminetii dezintegrase visul pana la nefiintă, sentimentul de singuratate o urmarise acut toata ziua. Iar nevoia de zbor se amplificase. În urechi, fiecare sunet îi parea sfasiere de aer, fiecare respiratie ii umplea plamanii pana la refuz, şi fiecare gand o ridica deja în aer, deasupra ei ramanand doar norii, printre care se strecura cu gratie si de care se atingea cateodată intim, lasandu-i sa ii mangaie fugar nervurile, ca într-o parere deja uitata, ratacita printre neguri de trecut...
Îsi dorea liniştea zborului tacut , arcuit, departe de cei din jurul ei. În ultima vreme o sufocau într-atat, încât avea sentimentul că, în mijlocul lor, se dezintegreaza într-un fum ce se zguduia staruitor într-un dans macabru. O oboseau aceleasi conversatii duse în extrem, care nu spuneau absolut nimic, aceleaşi ironii insipide şi lipsite de glazura, aceleasi priviri, seci şi avide în acelasi timp, care vanau cu disperare o esenta pe care nu o gaseau în cabotinismul lor pierdut in vartejul citadinismului sec, cu strălucirea seaca a unui astru lipsit de energie, palpaind intr-o strafulgerare stearsa din cand în cand, ca o revolta a viului împotriva mortii.
Simtea că trebuie să zboare cât mai curand. Avea sentimentul ca ,daca nu o face, ar pierde insasi esenta intoarcerii în sine şi dizolvarea în neant după care tanjea de atata vreme. Isi puse îngrozita aripile, mangaind fugar umerii , ca şi cum si-ar fi dorit sa fie o aripa de fluture ce indepartează pacla deasa ce ameninta sa intre in ea. Ridica incet privirea de jos, scrutand zările cu aviditatea îngerului cazut ce cauta cu disperare paradisul pierdut . Simti cum aripile, ce prindeau radacini în interiorul ei ii contractau sinuos trupul într-un arc ce se rasfrangea cu voluptate peste însasi materia ancestrala. Brusc, sentimentul ca odata cu aceasta arcuire cad la pamant, cu un sunet hidos , de fier învechit şi mancat de ruginile timpului, toate lanturile ce în ultima vreme ii dadeau senzatia de claustrofobie, facand-o sa se simta ca si cum aerul nu era suficient pentru ea. Dintr-odata, aripile batura aerul într-o molcomă uitare de sine,iar zborul deveni una cu cerul . Realiza atunci, cu o strafulgerare subita, că a privi numai spre cer nu înseamnă nimic fără a pleca capul spre pamant. Nimic fara libertate şi nimic fara lanturi... .