Teatru de idei

Incerc sa trec peste interogatiile ontologice grave si nu-mi mai ramane decat un teatru de idei.
Gasesc sensuri apriate si finitul, unde e? Pentru ca fac legaturi, dar timpul le destrama; pentru ca ma apropii de alte chipuri si alte sentimente, probabil ale lumii moarte...
Sunt forme naive de penitenta si ignor conditia mea de fiinta fragila si acesti doi copaci, ce ii privesc, sunt alcatuiti dintr-un dialog cu mine si cu dublul meu, si cerul e plin de nori, iar eu sunt un simplu pescar de nori.
Vad lucruri si tot ce a ramas e-o lumanare intr-un suport de sticla verde pal, frunze cu margini uscate si mult praf.

Reminescente de autocompatimire in glas? Nici pe departe. Eu nu sunt decat un simplu factor in aceasta totala redistribuire a sensurilor.