Parte fireasca a scurgerii timpului, dizolvarea scufunda toate cele cu sfarsit in liniste. Moartea traieste, ascunsa in umbra fiecarui fir de iarba, dar acest lucru nu e rau – pamantul se innoieste cu carnea frunzei si a ierbii, dar si cu oasele vietatilor care stapanesc taramul, intr-un cerc ce reda vietii inca o clipa de speranta.
Cimitirul e in adancul marii: cele mai multe treceri spre alte tacere se petrec pe pamantul care isi adaposteste, la fel de tacut, mortii lui.
In ritmul comfortabil al nemuririi, viata se hraneste, firesc, din ea insasi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu