sâmbătă, 30 mai 2009


Intre felul in care ne autopercepem si felul in care suntem vazuti de ceilalti, se intinde uneori intregul Grand Canyon.
Desigur, cu totii ne-am plamadit vise legate de viitorul propriu si cu siguranta ni s-a intamplat uneori sa ni se rada in fata atunci cand am cutezat sa transpunem visele in cuvinte. Intr-o lume suprapopulata, ramane in continuare extrem de dificil sa gasesti o persoana care sa rezoneze cu tine, care sa creada in tine si in planurile tale. Sa fie din cauza ca suntem o specie in punctul final al existentei, o specie care in ciuda frazei apocaliptice: "speranta moare ultima", si-a ingropat speranta si increderea demult-demult?
De mici suntem bombardati cu doua fatete opuse ale existentei: viata e grea si visele, modelele catre care trebuie tintite. Intr-un final, majoritatea cadem sub povara extremei depresive. In momentul in care insa incetam a mai avea vise, adormim. Mie personal imi place mult sa dorm. Dar cand sunt treaza vreau sa am vise, sa am un tel, sperante, planuri. Si chiar daca dau zi de zi peste depresivi cronici, nu vreau sa adorm. Pentru ca somnul asta al depresivilor e egal cu moartea. Oamenii fara speranta, oamenii care vad lumea intr-o singura nuanta de negru nu mai sunt decat niste morti vi, niste fiinte care au murit demult, in ciuda faptului ca continua sa indeplineasca functii motorii. Eu vreau sa traiesc!!!

vineri, 29 mai 2009

Se grabeste… catre ce?


Inca un caz de nevedere a copacului din cauza padurii. In ultima saptamana, am intalnit de doua ori aceasta sintagma si cum sunt adepta ” nimicului neintamplator” am zis totusi sa nu o las sa treaca pe langa mine asa cum trece de pilda, timpul. Asadar, cum poti sa nu vezi un copac din cauza unei paduri ? Vorba asta ma duce cu gandul la neputinta sau la imposibilitatea de a vedea lucid. Luciditatea devine de baza atunci cand ea lipseste, nici rationalul nu te poate ajuta daca nu ai capacitatea de a te autoeduca ( sa vezi anumite lucruri si nu altele – a fi lucid). In al doilea rand se poate transpune chiar in ideea esti incapabil de a vedea componenta simbolica a unei situatii ( imagineaza-ti o poza pe care o privesti si pe care nu ti-o poti explica tocmai pentru ca esti incapabil sa vezi dincolo de aparente). Nimic nu e ceea ce pare, sau mai mult, nimic din ceea ce crezi nu e real. Oricarui lucru, situatii i este atribuit un simbol ( noi il atribuim), pentru ca noi oamenii lucram cu certitudini, cu lucruri palpabile, reale. Noi credem ca un lucru e real, doar credem, nu e obligatoriu sa si fie in real ( cu adevarat, stiintific vorbind). In situatia noastra, ca sa poti vedea copacul, trebuie sa fii mai mult decat un simplu spectator, trebuie sa fii implicat emotional in situatie ca sa poti sa realizezi ( in mod obiectiv) sau sa constientizezi ceea ce ti se intampla sau ceea ce vrei sa afli.
A vedea dincolo de realitatea imediata si de prezent este o mare virtute si nu orice este capabil de acest lucru. W. Mills spunea ca oamenii simpli sunt incapabili de a vedea dincolo de realitatea lor prezenta si de aceea incearca sa-si rezolvele conflictele si problemele numai prin prisma la ceea ce i se intampla acum si aici. Ei nu stiu sa astepte ... oamenii se grabesc ... nu am rabdare ... Ideea ca viata e scurta nu e decat un pretext inventat de un om limitat care pana la urma nu duce decat la graba de a trai repede si in lipsa unei profunzimi.
Ca sa poti vedea copacul,fa-te comod pe banca ( poate fi si imaginara), opreste-ti ceasul, focalizeaza padurea cu privirea si incearca sa nu te grabesti. Contempla in liniste, ai rabdare si asteapta,nu te pripi si priveste tabloul din toate cele patru colturi...ce vezi ?

joi, 28 mai 2009

O istorie vie


in Grigore Vieru, Literatura
Limba unui popor este istoria lui. Limba nu este a scriitorilor, a savantilor lingvisti, a profesorilor de limbã si literaturã, ea apartine poporului, celor care au trudit la ea de-a lungul veacurilor, înãltându-i strãlucitoarea fiintã. Cu alte cuvinte, apartine strãmosilor nostri si, mai ales, celor care vin dupã noi. Vorbindu-ne corect si frumos limba, tinzând a o vorbi frumos si corect, omenim astfel pe strãbuni, pe cei care au creat „societatea cuvintelor civilizate“. Uitând un cuvânt trebuincios, necesar, o expresie din comoara graiului matern, uiti ceva din istoria poporului tãu.
Locuim o istorie vie. Victorioase verbe, dar si dureros rãnite de-a lungul vietuirii lor în istorie, fac parte din curgerea sângelui prin trup, din, cum ar spune Cantemir, nedezrupta continuatie, parte din aerul nostru devenit prin ele un fel de aer personal. Iatã de ce fiinta mea, care e a fiintei strãmosilor mei, este atinsã-n adânc de - cum sã-i spunem?! - hai sã-i spunem îngândurare, dar sã întelegem prin asta durere.
Avem un grai cu ochi umezi de dor și istorie. Cu pasnice si delicate unghii formate din cristalizarea sudorilor rostogolite pe aerul vetrei în atâtea crâncene bãtãlii, unghii care la înstrâmtorãri s-au preschimbat în sãbii de foc. Un grai cu tâmple brobonite de roua trudei creatoare. Nicãieri dorul nostru de desãvârsire nu s-a arãtat mai clar si mai cu tãrie ca în cuprinsul limbii. Limba este cea mai mare dreptate pe care poporul si-a fãcut-o siesi.
Frumos trebuie sã vorbim cu toþii - elevul, studentul, agronomul, inginerul, profesorul de fizicã, muncitorul simplu - pentru cã maturitatea culturii publice, a spiritului poporal, spunea marele Eminescu, se manifestã cu deosebire în limba sa ti între cultii unui popor se numãrã cu deosebire numai aceia care au suit înãltimea ti dominã terenul întreg. Frumos nu în sensul în care înteleg unii sã vorbeascã, adicã de-a folosi la fiecare pas neologisme pe care nu le cunosc ceilalti, iar uneori nici ei însisi, ci în acceptia superioarã, adicã de-a logodi armonios si firesc în vorbirea oralã ori scrisã cele mai obisnuite cuvinte. Sã fiu înteles drept, nu ne rãzboim cu neologismele! Limba este o fiintã vie, mereu în dezvoltare, mereu sensibilã la toate înnoirile vietii. Ea trebuie sã altoiascã pe trunchiul ei toate cuvintele noi, necesare, restructurându-le, bineînteles, dupã firea si legile ei. Limba noastrã, spunea acelasi Eminescu, nu este nouã… Ea e pe deplin formatã în toate pãrtile ei, ea numai dã muguri si ramuri nouã si a o silnici sã producã ceea ce nu mai e în stare înseamnã a abuza de dânsa si a o strica.
Limba este comoara cea mai de pret a poporului si veghea asupra strãlucirii ei nu trebuie sã piroteascã nicicând.
Am avut împreunã cu alti scriitori de-ai nostri o minunatã întâlnire în Larga Bricenilor. Se afla printre noi un scriitor din Ucraina - Andrei Miastkivski - un foarte bun prieten al literaturii noastre. (Dumnealui ne vorbeste destul de bine limba.) Oaspetele a fost plãcut impresionat de frumusetea limbii bãtrânilor lãrgeni. Dupã întâlnire dânsul ne-a povestit o întâmplare destul de amuzantã. Are dumnealui în satul natal un vechi prieten, un bãtrân care în amurgul vieții a rãmas singur-cuc.
L-am întrebat, spunea oaspetele nostru, dacã nu-i e urât atât de singur. Nu mi-i urât, a rãspuns moșneagul, pentru cã eu vorbesc cu gãinile mele. Aflã dumneata cã gãinile mele folosesc în vorbirea lor mai multe cuvinte decât poetul… cutare. si motul a rostit numele acelui poet.
Nu trebuie sã ascundem (cum sã ascunzi?!) cã putem întâlni si la noi destui cetãțeni si chiar profesori de limbã si literaturã al cãror vocabular pãleste pe lângã cel al orãtãniilor.
Mãrturisesc cã nu sunt unul din strãlucitii mânuitori ai verbului matern, dar îmi place sã mã prenumãr printre cei care se frãmântã, se zbat în cãutarea cuvântului potrivit, printre cei care tind sã lege sãnãtos cuvintele în frazã, întelegând cã a vorbi sãnãtos limba pe care pãstorul Mioritei ne-a lãsat-o „scrisã-n tãrânã cu bãtul“, cu un bãt fermecat, iar Eminescu, pe cosmica nemãrginire, cu o panã muiatã în aurul Luceafãrului, a vorbi sãnãtos limba mamei este o datorie. O datorie patrioticã.
1983

miercuri, 27 mai 2009

Adevarul


Nici ratiunea singura, nici simturile singure nu pot oferi un adevar sigur. Ratiunea singura o ia razna, simturile singure sunt moarte. Lumea cea adevarata, care ne starneste impresiile, n-o cumoastem. El i-a zis lumii aceleia “lucru in sine”, numen. Acest miez al lucrurilor, nu-l poate cunoaste nimeni. Cand vrea sa ajunga la noi, el ia forma dictata de simturi si se organizeaza asa cum cere ratiunea noastra. Cand acest nume vrea sa intre in cetatea mintii noastre, el trebuie sa se supuna formalitatilor necesare, sa imbrace un anumit costum, sa pastreze obiceiurile si prescriptiile. Ratiunea nu poate sti nimic din ceea ce e in afara de zidurile cetatii, dar garanteaza pentru ordinea si siguranta celor dinauntru. Prin urmare, si dupa Kant, lumea pe care o vedem e un vis al fiecaruia din noi, dar un vis care se formeaza dupa anumite reguli, nu asa la intamplare, dupa regulile <> adica ale sensibilitatii, ale judecatii si ale ratiunii.

"Ca un vis al mortii eterne e viata lumii-ntregi”

marți, 26 mai 2009

Fragmente de vis


Se lasa dimineata peste gandurile si visele mele, in acorduri calde, suave. Am adormit plangand, simteam cum lacrimile fierbinti imi alunecau incet pe obrazul rece fara suspine, doar lacrimi tacute, poate de fericire, poate de tristete, poate doar doar de prea mult dor. Am adormit invaluita in lumini si umbre, mangaind cu privirea amintiri frumoase, simtind cum gandurile imi alunecau tacute, cuminti din realitate in intr-o lume de mistere si certitudini, simtind cum mainile mele obosite cautau sa culeaga fragmente de vis prinse in panze de paianjen, petale uitate in asternuturile albe si pufoase. Am adormit privind frunzele de tei din fereastra si incercand sa ma prind in dansul lor ametitor, timida, cu teama de a nu zbura prea departe, de a nu ma putea opri.Dansuri, dorinte, crampeie de ganduri, lumini, umbre...
M-am trezit cu privirea indreptata spre fereastra, privind aceleasi frunze ...de parca se scursese doar o secunda de viata. M-am ridicat din pat infrigurata indreptandu-ma cu pasi inceti si teama spre fereastra , cateva frunze asezate pe iarba cruda. Straniu ... pare ca trandafirii incetasera sa se scuture odata ce eu paseam in lumea viselor si-si reincepusera dansul cand eu imi deschideam pleoapele grele de vise. As fi crezut ca a trecut doar o secunde de viata, dar lacrimile de pe obrazul meu erau uscate iar eu zambeam. Zambetul mi-l adusese visul pe care nu aveam curajul sa mi-l marturisesc nici macar mie insami poate din teama de a nu se spulbera odata ce va da de lumina zorilor ... Inchid ochii si simt mirosul teiului ... intind mainile si prind fragmente de vis ... zambesc din nou si ma regasesc ...!

luni, 25 mai 2009

25 mai – Ziua internationala a copiilor disparuti


La 25 mai 1979, Etan Patz, in varsta de sase ani, a disparut de la domiciliul sau din New York si nu a mai fost gasit. A fost lansata atunci cea mai ampla campanie de cautare a vreunei persoane disparute. Au fost inaltate baloane spre cer, au fost legate panglici roz in copaci, au fost impanzite orasele cu afise reprezentand chipul celui disparut si au fost anuntate recompense fabuloase.

Nimic nu era prea mult pentru familia indurerata si pentru cei care ii erau aproape. In anul urmator, diferite organizatii americane au patronat manifestari in amintirea lui Etan Patz, iar la 25 mai 1983, presedintele SUA a declarat ziua de 25 mai “Ziua nationala a copiilor disparuti” (”Missing Children’s Day”).

O astfel de zi a inceput sa fie celebrata in Canada, din 1986, la initiativa Organizatiei “Copiii disparuti” si la nivel international, tot din 1986, la initiativa Crucii Rosii Internationale, pe fondul inmultirii alarmante a cazurilor de disparitii in randul copiilor.

Prima Zi europeana a copiilor disparuti a fost organizata in 2002, la initiativa organizatiei britanice “Child Focus”, patronata de Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii si Irlandei de Nord si a organizatiei olandeze “Vermist”.

In toata lumea, la 25 mai, sunt organizate mese rotunde pe tema copiilor dati disparuti, sunt raspandite mesaje de solidaritate cu familiile acestora, prin mass-media sau pe strazile marilor orase, sunt inaltate baloane colorate, semnul sperantei. Simbolul acestei zile a fost ales floarea de “nu-ma-uita” (Myosotis sylvatica), din pricina numelui ei dar si din cauza abundentei acesteia in luna mai. De aceea, la 25 mai, organizatiile care se ocupa de manifestarile din aceasta zi obisnuiesc sa distribuie populatiei aceste flori (fie naturale, fie artificiale).

Ziua de 25 mai este marcata si in Romania. Cu acest prilej, in mai multe puncte din centrul Capitalei vor fi distribuite materiale informative si vor fi organizate actiuni de sensibilizare a autoritatilor pentru solutionarea situatiei copiilor disparuti.

Conform studiilor efectuate, din Romania au disparut, in perioada 2000 – 2005, 731 de copii. In urma investigatiilor Politiei si ale Organizatiei “Salvati Copiii”, 570 dintre minori au fost gasiti prin diverse state europene, unde au fost trimisi fie in scop de exploatare sexuala, fie pentru a fi trimisi sa cerseasca sau sa fie folositi pentru munca la negru. In continuare, sunt efectuate cercetari pentru gasirea a 260 de copii, disparuti de la domiciliu.

duminică, 24 mai 2009

Seninatate


“De fapt, pentru a transforma placerea in seninatate, trebuie ca placerea sa fi devenit plictiseala. De altfel la seninatate se ajunge intotdeauna prin plictiseala. Chiar si durerea, pentru a deveni creatoare, trebuie sa se transforme mai intai in plictiseala.” Citatul este din “Meseria de a trai” a lui Cesare Pavese.

Nu am subestimat niciodata plictiseala si nu am inteles niciodata vorba “numai prostii se plictisesc”. Sunt de acord ca un om inteligent trebuie sa gaseasca intotdeauna ceva de facut sau de gandit pana si in cele mai seci si inguste situatii dar nimeni nu ia in calcul extenuarea plictisita, acea extenuare de a trai anumite stari, de a gandi anumite ganduri, de a arde pentru anumite idei.
Nu ma plang de aceasta uzura, nici nu stiu daca ii pot spune uzura, i se potriveste mult mai bine termenul de plictiseala. O plictiseala care a adus seninatate. M-am plictisit de placere, m-am plictisit de durere. Si, in aceasta plictiseala, neavand extremele care sa ma haituiasca neintrerupt, am ramas doar cu mine intr-un climat rece si am inceput intai sa ma tolerez, apoi chiar sa ma plac. Pe fondul unei plictiseli am inceput sa ma plac si am capatat un gen de satisfactie nesimtita si totala, o satisfactie asemanatoare cu cele teribil de simple, ca bautul de apa rece dupa o bucata de ciocolata. Am trait atat de intens incat am avut norocul de a ma plictisi, fie si temporar. Nu trebuie sa resimti plictiseala decat o perioada. Atat cat sa poti ramane doar cu tine, atat cat sa-ti poti duce anumite stari la un scurt circuit. Sa le stingi, sa le lasi asa stinse un timp, asa incat reaprinderea lor sa fie cu atat mai de efect.
Nu mi-e teama de seninatatea de-acum. Nimic nu ramane intact in vivacitate, oricat de multe clisee am auzi si oricat de mult ne-am minti pe noi insine ca putem mentine continuu vivacitatea lucrurilor. Lucrurile pot dura tocmai daca le stingi si le reaprinzi. Nu fortat, nu ca o sceneta, nu ca cei care se cearta doar ca sa aiba sexul de impacare. Ci firesc. Daca duci un lucru constiincios la epuizare, daca traiesti cu adevarat ceva si nu doar cochetezi cu acel ceva, daca ai voluptatea, seriozitatea, caracterul de a te cufunda complet in stari, vei atinge uzura, plictiseala si vei trece automat la un alt nivel. Daca iti traiesti starile cu sinceritate si daruire absoluta, la fel ca in cazul oricarei situatii, vei ajunge la un nivel mai inalt.
Trebuie sa recunosc ca imunitatea la placere m-a speriat initial dar mi-am trait imunitatea, mi-am dat seama ca era plictiseala si m-am cufundat in ea cu acelasi devotament pe care il am eu fata de orice stare. Pe acest fond am ajuns la seninatate. Durerea a devenit creatoare atunci cand m-am plictisit de ea, cand nu mai prezenta o provocare, cand nu mai avea inaltime, cand nu mai avea caderi fascinante ci devenise o rutina.
Esti senin si asta nu iti foloseste la nimic in viata de zi cu zi. Daca esti cu adevarat senin, in colturile cele mai intime ale mintii. Nu iti foloseste. Pentru ca acolo nu ajunge nimeni. Si nici o intamplare din viata de zi cu zi nu ajunge acolo. Seninatatea este ceva paralel cu viata zilnica. Trebuie sa-i gasesti un loc in care ea sa se poata manifesta. Ea nu te inunda in activitatile zilnice, asa cum crede lumea. Ea este un registru la care ajungi doar in anumite circumstante. Iar durerea care devine creatoare se simte ca ceva uscat, iti vine sa tot bei apa, o simti ca pe o bucata de paine aspra in gat, nici nu te da peste cap, nici nu te lasa in pace. Pe scurt, esti intr-o asteptare: astepti sa-ti treaca senzatia din gat si atunci scrii disperat si mai astepti sa ajungi intr-un loc in care sa permiti seninatatii sa se descalte, sa se instaleze, sa se manifeste fara a fi complet deplasata. Asta este starea de gratie a seninatatii in combinatie cu durerea creatoare. Tocmai aceasta realitate face posibila convietuirea dintre ele si trebuie sa recunosc ca asta este un avantaj pe care i-l acord cu aplauze Romaniei: in ce alta tara ai putea conserva seninatate traind durere creatoare in paralel?
*nu vreau sa aud chestii de genul: “daca esti cu adevarat senin, esti senin in absolut tot ceea ce faci, oriunde ai fi” – seninatatea are si ea nevoie de exercitiu, daca ma puteti crede pe cuvant, e simplu sa fii senin intr-un templu pe varful unui munte, acolo exersezi seninatatea clipa de clipa; imaginati-va seninatatea ca pe un sport la care va pricepeti dar pe care nu l-ati jucat de ceva timp; sa speram ca seninatatea este ca sexul si ca mersul pe bicicleta, nu se uita odata ce ai simtit-o si odata ce ai inteles ca, teoretic, ai toate motivele sa fii senin in aceasta viata.

sâmbătă, 23 mai 2009

Eveniment:Festivalul "George Grigoriu" aduce la Brăila nume sonore din muzica românească


Cea de-a V-a ediţie a Festivalului Internaţional de Muzică Uşoară "George Grigoriu" se desfasoara în perioada 22 - 24 mai, la Casa Tineretului. Ieri, pe 22 mai, pentru brăileni au cantat Andra şi Provincialii, astazi, în recital, vor fi Paula Seling şi Mihai Trăistariu iar duminică, în ultima zi, vor concerta Nico şi Marcel Pavel.
Festivalul va fi transmis integral în direct pe TVR2.
De altfel, trofeul festivalului, autoturismul oferit de sponsorul Plus, se află expus în faţa clădirii Casei tinretului, iar afişele cu recitalurile pregătite de organizatori – Consiliul Judeţean, Centrul de Creaţie în colaborare cu Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România, Radiodifuziune română – sunt deja expuse prin oraş.
La competiţie au participat în preselecţia de la Bucureşti 60 de tineri interpreţi. S-au calificat în final 25, din ţară şi din străinătate – Elveţia, Italia, Republica Moldova, Rusia, Ucraina. Reamintim că la eveniment Orchestra Radio condusă de Ionel Tudor va acompania atât concurenţii, cât şi soliştii
invitati.De asemenea, Andreea Andrei – fiica regretatului George Grigoriu – va fi din nou prezentă la evenimentul la care vom ava ocazia să audiem nemuritaorele melodii compuse de G. Grigoriu, regulamentul competiţiei impunând acest lucru.
Festivalul Internaţional de Muzică Uşoară “George Grigoriu” este organizat de Consiliul Judeţean Brăila şi Centrul de Creaţie. Acest festival care a avut de la an la an un şi mai mare succes a luat fiinţă la iniţiativa preşedintelui CJ, Gheorghe Bunea Stancu.

vineri, 22 mai 2009

Caracterul


Exista in devenirea puiului de om o esenta care se poate si cladi in societate si in efortul zilnic al fiecarui om pentru a depasi animalitatea .El este caracterul .
A fi om e lucru mare , a fi bou poate fiecare ! Cresterea echilibrata a puiului e om , sesizarea din partea acestuia a rolurilor din cadrul familiei ( tatal,mama, rude ), educatia permanenta, deschiderea lui spre cultura nationala si universala , spre civilizatia lumii, increderea in semeni, dorinta de a fi cu grupul din care doreste sa faca parte , solidaritatea, acceptarea sacrificiului pentru a finaliza unele proiecte - toate acestea tin de cladirea - in timp - a unui caracter frumos, deschis, echilibrat, empatic.
A fi intr-o deviatie intr-una din ideile exprimate mai sus te conduce la neperformante in cladirea unei personalitati.Nimicnicia din educatie, prostia din formare, scurtcircuite in familie, certuri, alcoolism, depravare spirituala sunt cai prin care este posibil sa se formeze caractere dependente de prostie cultural-identitara.de aici , e repede de ajuns la nimicuri, rebuturi sociale .Dezastru este daca el este si promovat in ierarhia sociala, daca poate sa decida soarta altor oameni, sa urce pe scara sociala pana in varf.
Asa au aparut in istoria Europei: Hitler,Lenin, Stalin, Mussolini, Castro, Mao Tzedung, liderii tarilor comuniste europene etc.Mai rau este ca ei au devenit si modele , s-au transmis la nivel celular social si au produs efecte grave.Intalnim astazi , mai la tot pasul , oameni care in functii uita ca s-au nascut ca muritori, ca sunt vremelnici in scaunul pe care il ocupa, ca au nevoie de echipa si de o coeziune a grupului pe care il conduce.
Era o vorba : da-i puterea unui om si asa il vezi cine este , ce calitati sau ce defecte are. Spune despre un om care ii este caracterul si apoi analizeaza daca poti sa-l pui intro functie sau nu. Daca incercam sa promovam dosare sau pile si nu oameni ajungem la stres general si la stagnarea unor proiecte valoroase nationale sau continentale.
UNDE CARACTER NU ESTE, NIMIC NU ESTE !

Setea de munca


In mediul protestant oamenii au capatat un respect deosebit fata de munca bine facuta, fata de valorile pietii, fata de avutie si , mai ales, fata de nepierderea clipei pentru a fi in seriozitate si respect fata de semeni.
PIERDEREA VREMII BUNE ESTE MAICA SI SAMANTA VREMII RELE afirma la noi un carturar enciclopedist , Dimitrie Cantemir. Asa este ! Se potriveste de minune mediului protestant . Oamenii din nordul Europei , apoi din Anglia, din tarile nordice din Lumea Noua care au imbratisat acest nou curent de a vedea altfel lumea, au adus o noua fata, cea a capitalismului prosper, cea a educatiei pentru respectul si grija fata de munca .
Setea de munca a celor tineri , sistemul de agonisire a cunostintelor si a avutiei, implicarea in actiunile caritabile pentru cei aflati in nevoie, ura lor fata de cei care nu-si croiesc un viitor pe baza muncii, ura lor pentru lenesi, pentru cei care noi le zicem : " pierde vara " sunt cateva din reperele lor de viata .
Cu ei a inceput sa se schimbe perspectiva lumii vechi, cu ei s-au pus bazele noului sistem de educatie si de gandire care il vom numi in istorie " sistemul american ". Ei au cladit spiritul Lumii Noi, ei au elaborat Declaratia de independenta a SUA.
Ei au pus bazele sistemului politic american, unic si eficient in lume , ei au construit in nou sistem de relatii sociale si , mai apoi, internationale.Lumea cea Veche a trebuit in continuu sa inteleaga, sa se adapteze, sa comunice cu Lumea cea Noua.
Acum , o cale ar trebui sa fie de comunicare cu noul sistem de valori care cucereste piata : cel al tarilor din Extremul Orient, unde Micii dragoni si Japonia sunt liderii. O sa putem trece cu bine prin aceasta noua provocare ?

miercuri, 20 mai 2009

Doua lumi


Tu ce ai alege?
Eu...eu văd două lumi. O lume în care te lupţi pentru putere, pentru bani, pentru a avea o familie, dar doar pentru a o avea. O lume în care eşti parşiv, în care te simţi obligat să lupţi cu aceleaşi arme perfide ca şi ceilalţi, în care eşti obligat să foloseşti razbunarea pentru a te simţi împlinit, răutatea pentru a stăpâni setea de "dreptate", corupţia pentru " a reuşi" pe plan profesional, minciuna pentru a te căsători, cruzimea pentru a-ţi satisface nebunia, falsitatea pentru a te integra acolo unde doreşti. O lume care merge pe principiul "lupta pentru supravieţuire", pentru supravieţuirea de aici, supravieţuirea trecătoare...Dar depinde şi prin ce metode supravieţuieşti. Credem că războiul e cel care trebuie dus cu ceilalţi?! Nu, războiul şi lupta pentru supravieţuire nu e cea din exterior, lupta pe care am uitat-o e cea din interiorul nostru, lupta cu păcatul. Da, lupta care se dă în fiecare zi şi pe care noi o pierdem de cele mai multe ori, atunci cand ne îndreptăm spre lupta cu ceilalţi, spre lupta din afară."Ce-i folosesc omului toate bogăţiile lumii dacă-şi pierde sufletul?" Să ne mirăm nu atunci când vedem un om suferind vobind despre Dumnezeu, ci atunci când vedem un om sănătos în toată faima şi gloria sa vorbind despre Dumnezeu. E normal ca omul suferind să vorbească despre Dumnezeu, căci oare ce l-a ţinut pe el în viaţă, dacă nu însuşi Domnul.


Să ne întoarcem la lupta pentru supravieţuire.
"Ce poate să facă peştişorul cel mic, urmarit tot timpul de peştele cel mare? SĂ ÎNVEŢE SĂ ZBOARE!"- Vivekananda ( din "Cine suntem" de Dan Puric)

Cum poate să zboare? Cu aripa credinţei şi cu aripa faptei bune, iar zborul se va numi rugă.
Să fii perfid, linguşitor şi să te lupţi cu aceleaşi arme ca cei care vor te distrugă, doar pentru a supravieţui? Pentru a avea bani, faimă, " fericire"?!?!

A doua lume e lumea sacrificiului, dar sacrificiu cu smerenie. Lumea în care eşti dat la o parte de "peştii cei mari" care te urmaresc să-ţi ia totul. Sacrifici poftele tale, egoismul, renunţi la tine, dar atât cât îţi e lungul nasului pentru a nu cădea în mândrie văzând cat de "sfânt" eşti prin sacrificiile tale. Fiind mici trebuie să începem cu atât cât putem duce, crescând pe zi ce trece.
Lumea în care eşti drept chiar dacă fiind aşa ţi se pare că pierzi. Eu cred că nimic nu rămâne nerăsplătit aşa cum se cuvine şi nici o faptă sau cuvant bun sau rău nu rămane nevăzut. Aşa că oricât am pierde, câştigăm pe altă parte.
Lumea a doua e lumea în care nu trebuie să îţi pierzi credinţa. E lumea în care suntem neputincioşi, dar cu credinţă reuşim să trecem prin suferinţe, fiecare suferinţă fiind o cunună pentru fiecare.
Dorind dreptate nu poţi decât să schimbi ceva prin comportamentul tău, vorba ta şi mărturia ta cea bună atunci când trebuie. Oricat de mici am fi, să ni se audă glasul dând mărturia credinţei atunci cand lumea începe "să cadă".
Lumea în care trebuie să ai curaj sfânt şi nu tupeu, în care te lupţi cu tine şi cu poftele tale, în care te lupţi să-ţi iubeşti până şi duşmanii, căci ei te fac părtaşi la suferinţe, care acceptându-le cu smerenie îţi aduc cununa Lui Dumnezeu. Lumea unde demnitatea nu lipseşte, deşi aşa cred mulţi. Demnitatea de a-ţi apăra neamul, tradiţia şi credinţa. Demnitatea de a spune că eşti creştin chiar dacă afirmând vei şti că vei muri. Să ai curaj să te desprinzi de cele rele, chiar daca vei fi considerat nebun. Să nu ai ruşine să îţi mărturiseşti credinţa, crezând că ceilalţi te vor considera învechit. E lumea în care găseşti o bucurie care te scaldă în lacrimi, afland-o în cele simple.

Alegeri


Nu am de gand sa vorbesc despre marile momente in care suntem obligati sa luam niste decizi importante pentru ca subiectul este cunoscut si nu are nici un rost repetarea aceloras idei. Desigur este foarte important si necesar amintirea cu orice ocazie a unor lucruri fundamentale. Dar nu am sa fac asta, cel putin nu acum.
Am sa ma refer la niste momente mai putin importante pentru viitorul nostru in care suntem obligati sa alegem intre doua persoane apropiate. La un moment dat toti am avut nesansa ca doua promisiuni sa se bata cap in cap si sa trebuiasca sa fiu in doua locuri diferite in acelas timp. Cum nu putem face asta suntem nevoiti sa alegem una dintre persoane si sa ne respectam promisiunea fata de aceasta.
Cel mai bine este sa fim foarte siguri pe alegerea noastra, sa fie cea mai buna alegere pentru noi si nu pentru ceilalti care dau dovada de lasitate aruncandu-ne inreaga presiune. Si cel mai important este sa nu uitam niciodata faptul ca a fost cea mai buna decizie. Prost, dominati, neincrezatori, indecisi tot ne vom simti, dar cel putin in felul asta stam pe pozitii si cu moralul putin mai ridicat.

marți, 19 mai 2009

Teste IQ sau teste de inteligenta, teste care ne controleaza viata


Testele de inteligenta sau teste IQ isi incep istoria in Franta, in 1904, cand guvernul francez a cerut psihologului Alfred Binet sa gaseasca o metoda pentru a diferentia intre copiii normali din punct de vedere intelectual si cei inferiori, in scopul de a pune pe cei din urma in scoli speciale unde sa primeasca mai multa atentie, evitand astfel interfenta lor cu educatia copiilor normali.

Testele de inteligenta sau teste IQ, numite si scala lui Simon-Binet, dupa numele celor doi oameni de stiinta care au colaborat la crearea lor, cuprindeau initial urmarea unor comenzi, copiere, numire de obiecte, clasificare, etc.

(Exemplu: Daca 70% dintre copiii de 8 ani puteau trece un anumit test de inteligenta/test IQ, atunci succesul la acel test reprezenta nivelul de inteligenta corespunzator varstei de 8 ani)

Testele IQ reprezinta o ratie a unei varste mentale corespunzatoare unei varste cronologice, cu media 100.

Testele IQ au reprezentat o metoda revolutionara si au avut un impact profund asupra educatiei in Statele Unite precum si in alte tari.

In tot cazul, Binet a tinut sa atraga atentia asupra unei posibile interpretari gresite a testelor de inteligenta (teste IQ). In concordata cu Binet, testele IQ au fost create cu un singur scop: pentru a ajuta elevii care aveau nevoie de un ajutor extra la scoala. Binet a sustinut ca un rezultat scazut la un test IQ este indiciul nevoii dedicarii mai mult timp studiului si a unui ajutor extra si nu incapacitatea de a invata. Binet a tinut sa mentioneze de-asemenea ca testele IQ nu masoara inteligenta, deoarece inteligenta nu poate fi exprimata printr-un numar si nu poate fi masurata in acelasi fel cum se masoara o suprafata.

H.H. Goddard a tradus opera lui Binet referitoare la teste IQ in engleza si i-a conferit o aplicabilitate mai generala. Goddard a clasificat oamenii in normali, idioti si imbecili. Spre deosebire de Binet, Goddard a considerat inteligenta ca ceva innascut, genetic si care poate fi masurat. Drept rezultat al punctului sau de vedere asupra inteligentei si societatii, Goddard a facut „descoperirea” ca toti imigrantii, mai putin cei proveniti din nordul Europei aveau o inteligenta scazuta. Drept urmare, in 1920, in Statele Unite s-au impus legi stricte impotriva imigrantilor.

(Exemplu: 87% din imigrantii rusi au fost clasificati aproape idioti. Bine-nteles, nimeni nu a luat in considerare faptul ca testele IQ erau in engleza si se refereau la cultura americana si ca erau de fapt aplicate unor persoane care vorbeau putina engleza si stiau si mai putin despre cultura americana. Enorm de multe persoane au fost deportate intre 1913 si 1914 pe baza acestor teste IQ)

Putine persoane realizeaza ca testele de inteligenta sau teste IQ folosite astazi sunt rezultatul final al unui indelung proces care isi are originile in rasism si in discriminare culturala. Multi dintre fondatorii testelor IQ (Goddard, Terman, Brighan) au fost adepti ai unei rase perfecte, compusa din oameni nascuti prin imperecherea prin selectie, la fel ca si animalele. Nazistii au fost cei care au dus aceasta idee la extreme. De asemenea, in unele state americane, testele IQ au influentat la legalizarea sterilizarii fortate a persoanelor cu un rezultat scazut.

In 1983, Academia Americana Pentru Dezvoltarea Stiintei a introdus testele IQ printre cele 20 cele mai importante descoperiri stiintifice ale secolului XX, alaturi de fuziunea nucleaza, ADN, tranzistori si zbor.

Iata cateva teste:

http://www.cronicarii.com/testinteligentaIQ/TestdeinteligentaIQ3.htm
http://www.cronicarii.com/testinteligentaIQ/TestdeInteligentaIQ2.htm
http://www.cronicarii.com/testinteligentaIQ/TestdeInteligentaIQ4.htm
http://www.cronicarii.com/testinteligentaIQ/TestdeinteligentaIQ5.htm

Joc divin


Imaginati-va ca zburati prin spatiul infinit intr-o nava spatiala superperformanta, ca aveti puteri divine si ca puteti crea noi specii din nimic. Intalniti o planeta asemeni Pamantului (aceeasi clima, aceleasi specii de plante, aceleasi soiuri de animale) dar nepopulata (fara fiinte inteligente) si decideti sa va utilizati magia si sa creati o specie inteligenta peste toate celelalte vietuitoare aflate intial pe aceasta planeta. De ce catacteristici dotati noua specie pentru a putea supravietui pe aceasta planeta?

luni, 18 mai 2009

"Singurătatea omului”,Omar Khayam


Singurătatea omului

Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi.
Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge.
Când ţi se-ntinde-o mână, ‘nainte de-a o strânge,
Gândeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi.
Nădejdile, – ascunse să-ţi stea de lumea toată.
În zâmbet să te ferici de toţi semenii tăi,
Nebunilor nu spune durerea niciodată.

O, tânăr fără prieteni mai vechi de două zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i feştile!
Puţinul să-ţi ajungă, şi zăvorât în tine,
Tăcut contemplă jocul umanelor destine.

Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte
Neîncetat să-i cauţi. Şi fugi de tonţi şi răi.
Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei -
Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde.

Renume de-ai să capeţi, hulit vei fi de vulg.
Dar dacă te vei ţine departe de mulţime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, să mă smulg,
Să nu mă ştie nimeni şi să nu ştiu de nime?

Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată.
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Căci, în afara cupe-i, Khayyām azi nu mai are
Măcar un singur prieten cu inima curată.

Cel care are pâine de astăzi până mâine
Şi-un strop de apă rece în ciobul său frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce să fie sclavul unui egal cu sine?

Când zările din suflet ni-s singura avere,
Păstrează-le în taină, ascundele-n tăcere.
Atât timp cât ţi-s limpezi şi văz, şi-auz, şi grai -
Nici ochi şi nici ureche, nici limbă să nu ai.

Nu ştie nimeni taina ascunsă sus sau jos.
Şi nici un ochi nu vede dincolo de cortină.
Străini suntem oriunde. Ni-i casa în ţărână.
Bea – şi termină-odată cu vorbe de prisos!

Târzii acum mi-s anii. lubirea pentru tine
Mi-a pus în mână cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis căinţa şi mintea îngereşte.
-Dar timpul, fără milă – şi roza desfrunzeşte…

Puţină apă şi puţină pâine
Şi ochii tăi în umbra parfumată.
N-a fost sultan mai fericit vreodată
Şi nici un cerşetor mai trist ca mine

Atâta duioşie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi şi-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi – apoi. De ce? Şi-acum
De ce sunt toate ură şi lacrimă şi fum?

Bătrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcană.
Acum buzele tale îmi sunt şi vin şi cană.
Mi-ai umilit mândria şi biata raţiune,
Mi-ai sfâşiat vestmântul cusut de-nţelepciune.

Tu vezi doar aparenţe. Un văl ascunde firea.
Tu ştii de mult aceasta. Dar inima, firava,
Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea
Aşa cum unor plante le-a dat Allah otrava.

Omar Khayam(Omar Haiām)(Ghiās od-Dīn Abul-Fatah Omār ibn Ibrāhīm Haiām Nişābūrī) s-a nascut in 18 mai 1048 la Nişapur, Persia (†4 decembrie 1131) a fost un poet, matematician, filosof şi astronom persan. S-a născut într-o familie de fabricanţi de corturi. Şi-a petrecut copilăria în oraşul Balhi (în nordul Afghanistanului de azi), unde a studiat îndrumat de învăţaţii Şeic Mohamed Mansuri şi apoi Imam Mowaffaq de Nişapur.
A avut o viaţă extrem de agitată, dacă ţinem cont că a trăit în perioada formării Imperiului Selgiucizilor. Situaţia învăţaţilor era foarte fragilă, fiind dependenţi financiar de conducători sau de vreun mecena local. Însuşi Haiám a scris mai târziu că a fost în perioada tinereţii „martor al nimicirii învăţaţilor, din care nu a mai rămas decât o mînă de oameni, chinuită şi puţin numeroasă. Asprimea soartei din aceste vremuri i-a împiedicat să se dedice perfecţionării şi adâncirii ştiinţei lor”.
A peregrinat prin diverse locuri: Samarkand, Ispahan, Merv. În lucrarea Discuţii asupra unor probleme de algebră (1070) se ocupă de rezolvarea ecuaţiilor cubice, fiind primul matematician care studiază acest subiect. Ajunge chiar la rezultate remarcabile, bazându-se pe metoda intersecţiei secţiunilor conice cu cercul. Haiám îşi pune problema rezolvării ecuaţiei de gradul III în mod asemănător celei de gradul II (deci prin radicali),dar nu reuşeşte acest lucru. Totuşi, el nu disperă şi afirmă chiar că „acele forme” vor fi găsite de cei care îl vor urma.
A studiat şi Elementele lui Euclid, fiind cu precădere atras de celebrul postulat al paralelelor, căruia încearcă să-i dea o demonstraţie. Se ocupă şi de problema coeficienţilor binomiali, care apar în triunghiul lui Pascal.
Lucrările lui Haiám vor fi cunoscute în Europa abia peste şapte secole. În 1073, sultanul Malik-Shah I l-a invitat să construiască un obsevator astronomic împreună cu alţi mari învăţaţi ai vremii. Aceştia au determinat lungimea anului solar cu o precizie de şase zecimale (apreciabilă pentru acea epocă). Se obţinea un calendar mult mai exact decât cel gregorian, adoptat în Europa patru secole mai târziu Calendarul lui Haiám avea o oră eroare la 5.500 ani, iar cel gregorian – o zi la 3.300 ani –, fiind totuşi mai uşor de calculat.

Sursa:Wikipedia.

“Traieste clipa!Caci clipa-i viata ta!”

Testul de cariera


Un test interesant, despre ce domeniu de activitate ti se potriveste mai bine:
http://www.dreamfoundation.eu/career-test/page1

mai jos si rezultatul meu:

http://dreamfoundation.eu/career-test/result/hash/11297-e8c0cc3492

duminică, 17 mai 2009

Limitele


Un om care refuza faptul ca e limitat si ca existenta limitelor, reprezinta o realitate, va ajunge sa creada la un moment dat despre sine, ca poate sa faca orice; ca nimic nu-i poate sta in cale, ca este invincibil. Tindem spre perfectiune si vedem ca si aceasta cautare a perfectiunii este limitata. Multi dintre noi traim dezamagiri in cautarile noastre, mai ales in cautarile perfectiunii, sau ale idealului. Credeti ca e asa usor de atins?Veti cadea de multe ori in cautarile voastre perfectioniste, pentru ca veti ajunge la concluzia ca acesta nu exista, ca perfectul este doar o viziune a omului, intalnita in viata de zi cu zi. Este o realitate imposibila, care nu poate fi intalnita decat in vis. Cititorule, vreau sa-ti spun un lucru: daca pana acum ai crezut ca viata este atat de simpla si ca orice stea de pe cer poate fi atinsa de propriul tau deget, tin sa te dezamagesc. Dar, nu uita de biletul tau alb, in care realitatea este punctul tau forte. Acel bilet inca este scris de o cerneala pur alba.
Asa cum toti stim, ne nastem, traim si murim, deoarece acesta este ciclul vietii. Viata se limiteaza la standardele ei, asa cum orice exista in aceasta lume plina de irealitate, dar totusi realitate. Totul se limiteaza la o scurta durata de timp, care mai devreme sau mai tarziu, are sa se incheie si sa ii sune ceasul. Omul este finit si trebuie sa se obisnuiasca cu ideea ca intr-o zi, infinitul sau e pe cale sa se incheie.Infinitul?Daca am stii ce inseamna asta, probabil ca n-ar mai fi atata suferinta,n-ar mai fi atat de multe lacrimi varsate degeaba.Pentru ce?Pentru ca suntem neglijenti cu finitul care ne-a fost dat?Pentru ca stim ca totul are sa se termine, dar hai sa il terminam cat mai repede?.Iti spun sincer cititorule, poate ai crezut pana acum ca mai ai timp, dar tin sa te dezamagesc si sa iti spun ca timpul este atat de lung, dar trece atat de repede, incat vei ajunge intr-o zi si vei spune:"om ce trece prin viata plina de indolenta, acum am ajuns sa inteleg ca infinitul este ceva ce nu putem intelege si ca nu-l putem atinge aici.Acum ma sting si suflu in chibritul in care au ars visele mele.Vise nestinse intr-un chibrit aprinse.O viata intreaga stiam ca va veni aceasta zi, dar ceva a amanat-o.Stiu cine e de vina, finitul!"


"Nu exista limite, pentru cei care refuza sa le accepte.."-Tudor Musatescu

Tu esti cel care decide!


Homer din Farrago voia un destin,in groapa de gunoi, cand a vazut o stea cazatoare si-a pus dorinta asta...
In sat erau multe exemple de "destin".El intelegea prin destin o aglomerare de intamplari mai neobisuite, o insiruire de intamplari care poate fi povestita dupa ani cu concluzia "nici ca se putea altfel".....
"Cand esti pe drum si mergi undeva, chiar daca nu stii unde te duci, poti totusi s-o iei la stanga, sa cotesti la dreapta, sa faci cale intoarsa, te poti opri sa-ti faci nevoile sau sa admiri peisajul, viitorul e inainte. Dupa aceea, cand te uiti inapoi, ai libertatea sa-ti spui: am urmat cutare drum, era singurul potrivit pentru mine. Sau: as fi putut alege altul si as fi ajuns altundeva. Tu esti cel care decide. Nu exista cineva care sa-ti spuna ca drumul tau e de dinainte stabilit sau ca nu e. Nu esti decat tu. Tu esti cel care hotarasti sensul calatoriei"
"Viata este totusi ciudat alcatuita. Trec uneori luni de zile fara ca ceva special sa opreasca roata masinii timpului si, dintr-o data, fara nici un avertisment, viata se zburleste, evenimentele se aglomereaza, roata incepe sa se miste din ce in ce mai repede si timpul prezent devine scena unei incurcaturi de nedescris."

Mi-a placut cartea. [ Farrago - de Yann Apperry ]
De ce?
N-as putea spune exact...m-a facut sa ma gandesc la unele lucruri, poate prea putin importante din punct de vedere al cotidianului,ce conteaza!?
Poate mi-a placut datorita numelor: Homer, Fausto, Ophelia...
Poate mi-a placut din cauza ca personajele principale erau un vagabond si o femeie dintr-un bordel, poate pentru ca el, in final, devenise poet, poate mi-a placut happy-endul, sau moartea lui Duke, intrebarea "oare viata este cel mai scurt drum intre nastere si moarte? Oare viata merge drept sau ocoleste?" - idee nascuta in fata unei harti, cu privire la traseul unui om - cu ocolisuri si cel al unei pasari -in linie dreapta.
Sau ideea buzunarului gaurit vazut ca o gaura in alta gaura.
M-a facut sa zambesc dorinta personajului de a merge la biserica sa aprinda o lumanare in memoria lui Albert Einstein.Cati dintre noi am aprins vreodata o lumanare in memoria lui Albert Einstein ?!
Poate mi-a placut faptul ca autorul subliniaza ca nu trebuie sa ai functii sau diplome sa poti gandi, sau poate autorul n-a vrut sa sublinieze asta si am inteles eu gresit...."mentorii" fiind un vanzator de bacanie si un negru care locuieste in groapa de gunoi n-as crede ca gresesc oricum, nu asta e important.
Sau mandria personajului, sau obiceiul de a incerca usa bisericii de fiecare data dupa lasarea intunericului sa-l contrazica preotul care spunea deseori ca usa bisericii este deschisa tuturor copiilor si necajitilor....(usa era inchisa)
Sau poate mi-a placut ca incerca sa gaseasca a opta fata a lucrurilor [putin ciudata ce-i drept]...
Nu e nici pe departe cea mai buna carte pe care am citit-o, iti lasa totusi ceva, ca orice carte de altfel, povesti de viata,nu cred ca exista vreo insiruire de cuvinte care sa nu-ti produca absolut nici o reactie.
Destinul...ce este destinul? ...sau, exista destinul? Cine stie,uneori destinul este confundat cu rostul nostru in viata sau or fi unul si acelasi lucru?

sâmbătă, 16 mai 2009

Scurt fragment


"Este adevarat ca si in viata exista varfuri abrupte de urcat, unele inalte si dificile, altele chiar de neajuns?
Da, este adevarat. Sunt muntele materiei, acela al spiritului si acela al adevarului. In fata alegerii, omul modern se opreste deseori la materie. Din pacate, pentru el spiritul inseamna anulare totala, chiar daca aceasta natura fara consistenta a devenit materie prin intermediul unei serii de procese de concretizare. Lumea este o expresie partiala a spiritului.
Este infinitul care are aparenta finitului, nelimitatul care apare limitat. Ar trebui sa intrelegem ca, in esenta, materia nu este altceva decat spiritul intr-o manifestare inselatoare a sa si ca de aceea nu exista in sine. Sfantul Augustin si Pascal afirmau ca in fiinta umana a existat dintotdeauna aceasta lupta intre tendinta catre adancimi si cea catre inaltimi, intre materie si spirit, de fapt.
Ai insa o personalitate echilibrata numai atunci cand aceste doua elemente se intrepatrund cu interioritatea unui individ.
Odata ce voi fi departe de acest loc, va trebui sa merg inca mult pentru a ma regasi pe mine insumi.
Aminteste-ti ca noi toti sesizam in fata oglinzii numai ceea ce ne place sa vedem si fiecare crede ca este foarte frumos. Dar, in acea suprafata care reflecta, ar trebui sa exploram complexitatea persoanei noastre cu toate contrastele si cu opusurile uneori de neimpacat. Odata descoperite, de-a lungul traseului vietii, acestea vor sfarsi prin a se armoniza."
(Romano BATTAGLIA – "O inima curata")

Formula fericirii - Stefan Klein


"Fiecare isi gaseste fericirea in alta parte.Pentru unii, fericirea inseamna sa alergi descult pe o pajiste in roua diminetii,pentru altii, sa-ti tii bebelusul in brate.Te poate face fericit sexul, un costum de marca, un carnat prajit sau Concertul nr.13 pentru pian si orchestra de Mozart.Dar si absenta tuturor acestor sentimente te poate face fericit:un calugar zen isi gaseste linistea sufleteasca adancindu-se in meditatie.
Dar fericirea nu actioneaza in primul rand asupra spiritului, ci asupra corpului; nefericirea il distruge,fericirea il remonteaza.
Fericirea te face inteligent - si nu numai pentru moment, ci pe termen lung.
Iar oamenii fericiti sunt,pana la urma, si mai simpatici, mai atenti si mai dispusi sa vada partile bune din ceilalti.
Fericirea este, asadar, un tel in viata si totodata o cale spre o viata mai buna.
A fi fericit inseamna a fi viu." (fragment)

vineri, 15 mai 2009

Top 10 carti care merita citite


Mania compunerii de topuri, clasamente si ierarhii care stapaneste lumea, m-a determinat si pe mine sa incerc o propunere. Top 10 carti, care in opinia voastra merita citite, insotit de 2-3 fraze in care sa argumenteze fiecare in favoarea alegerii acelei opere. Astept topuri, si in curand il voi posta si pe al meu. Aceste carti nu trebuie sa fie neaparat capodopere ale literaturii universale. Problema care se pune este ca ele sa produca rapid efectul scontat. Adica sa te faca sa rasufli usurat ca nu ti-ai pierdut timpul cu multe pagini inutile. Natura subiectiva a preferintelor fiecarui individ este intrinseca alcatuirii listelor, sigur ca da. Si cine vrea sa polemizeze (dezabtere, nu cearta urlata intre doi indivizi), trebuie sa citeasca din referintele date, pentru ca apoi sa aduca argumente pro sau contra. E destul de simplu si e o tema de discutie!

joi, 14 mai 2009

Dusmania


Stii prea bine! Sunt unele persoane care atunci cand le-ai gresit mai rau relatia se intoarce la 180 o. Caldura si zambetul de dinainte se preschimba in priviri urate si raceala. Este destul de dificil sa intampini schimbarea brusca a relatiei. Lucrurile se schimba si simti diferenta inevitabil. Ceea ce ne face sa ne simtim si mai vinovati de cat ar trebui.La fel ne inevitabil aceste persoane reusesc sa produca si sa mentina o lupta fara rost si cu un scop jalnic. Care este acela? O evetuala pedepsire prin orice mijloace accesibile a inculpatului pentru ca si-a permis sa le raneasca. Evetual nu a-si insista prea mult pe ideea ca orice om in orice fel de relatie ne va gresi la un moment dat din orice motive, esential este ca acea persoana sa regrete si noi s-o iertam dupa o perioada pe cat posibil de scurta pentru ca nu acesta imi este scopul de aceasta data.
Problema interesanta este ca intr-un asemenea incident persoana dusmanoasa greseste cel mai mult si chiar are de pierdut mai mult decat asa zisul “inculpat”. Dusmania are remarcabilul talet de a inchide usile si al lasa singur pe cel dusmanos. Dar aceasta a venit cu un scop pe pamant. Atunci cand esti intr-o lupta unde inamicul te vrea doborat si nu este predispus la negocieri, este favorabil sa-l dusmanim pentru ca ne da adrenalina si impulsivitatea de actiona fara frica, insa este folosita de unele persoane la orice greseala si suferinta pe care o intampina din cauza celor din jur.
Ai grija cum decizi sa te comportati cu cei dragi! Si invata sa ierti usor, este unul dintre cele mai bune medicamente pentru ranile sufletului, oricat ar fi ele de adanci-conteaza doar sa fie administrat.

miercuri, 13 mai 2009

Lectura dulce


Literatura reprezinta pentru mine scândurica subţire care m-a ţinut la suprafaţă. Dacă o carte pe care o citesc cred că i se potriveşte cuiva, o împrumut. Cred că fiecare etapă a devenirii noastre poate sta sub lumina unei cărţi revelatoare. Aşa pot împărţi devenirea mea în: etapa miturilor şi poveştilor (Legendele Olimpului, Poveşti nemuritoare, O mie şi una de nopţi); etapa literaturii preadolescentine (Ionel Teodoreanu, Mircea Sântimbreanu, Edmondo de Amicis, Mihail Sadoveanu, Ion Creangă, Charles Dickens, Mark Twain, H.P. Bengescu); etapa fascinaţiei (Jules Verne – integrala, Panciatantra, Macedonski, Eminescu).Ar urma etapa dramei existenţiale (Dostoievski, John Fowless, Tolstoi, Cehov), revelaţia (Dostoievski, Malraux, Andre Scrima, Biblia), etapa primului pas (Osho, Carlos Castaneda). Ce mai urmează … nu ştiu. Nu am o carte pe care s-o port după mine ca pe un talisman.
Cărţile sunt, în viziunea mea, nişte cărămizi care ne construiesc în timp, ne indică o cale sau alta. Am întâlnit cărţile de care am avut imperioasă nevoie la timpul potrivit. De fiecare dată. Aşa încât am ajuns să cred că destinul meu este marcat, trasat, bordat de cărţi. Şi că nu trebuie să le caut eu, vine ele la mine, mă aleg ele pe mine din raft...Nu-i înţeleg pe oamenii care nu simt nevoia să citească. Am cunoscut şi dintre aceştia destui.Nu pot să îmi reprim o mică zvâcnire dispreţuitoare, recunosc. Apoi îmi pare rău imediat. Nu sunt ei de vină pentru asta… Sărăcuţii, nici nu ştiu cât de mult au pierdut deja. Cărţile sunt o lume care îmbogăţeşte, limpezeşte, consolidează lumea personală.


- Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecă?

Dostoievski,Cervantes si Eminescu


- Din ce carte ai mai multe exemplare?

Charles Dickens- Marile sperante;
Stendhal - Rosu si negru


- De ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezat în secret?
Nu mi s-a intamplat...

- Ce carte ai citit cel mai des?
Al Dumas-Dama cu camelii

- Care era cartea ta preferată la 10 ani?
Prinţ şi Cerşetor – Mark Twain. Îmi amintesc că am plâns isteric câteva zile după Puiul lui Ioan Al.Bratescu-Voinesti in jurul acestei varste.


- Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?

Nu există cărţi proaste citite. Nu le citesc...


- Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?
Nu ma pot gandi acum...

- Cine crezi că ar trebui să câştige premiul Nobel pentru Literatură?

Când? Peste vreo 15 ani ar fi potrivit să-l câştig eu, cu condiţia să şi scriu ceva. Glumesc. Nu ştiu, ar trebui să-l câştige un rus, dar nu ştiu încă vreun scriitor de valoare al acestei epoci.

- Care e cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?
Nu pricep.


- Care e cartea cea mai dificilă pe care ai citit-o?

Immanuel Kant – Critica raţiunii pure.


- Preferi autorii francezi sau ruşi?

Indiferent.


- Shakespeare, Milton sau Chaucer?

Shakespeare.

- Ce te deranjează cel mai mult în activitatea lecturii?

Frigul. Căldura. Dezordinea. Ca să pot citi, universul imediat trebuie să fie în armonie.

- Joci ceva?

Da, joc De-a v-aţi ascuns – Tudor Arghezi

Dragii mei, o să mă joc odată
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu ştiu când o să fie asta, tată,
Dar, hotărât, o să ne jucăm odată,
Odată, poate, după scăpătat.

E un joc viclean de bătrâni
Cu copii, ca voi, cu fetiţe ca tine,
Joc de slugi şi joc de stăpâni,
Joc de păsări, de flori, de câni,
Şi fiecare îl joacă bine.

Ne vom iubi, negreşit, mereu
Strânşi bucuroşi la masă,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Într-o zi piciorul va rămâne greu,
Mâna stângace, ochiul sleit, limba scămoasă.

Jocul începe încet, ca un vânt,
Eu o să râd şi o să tac,
O să mă culc la pământ.
O să stau fără cuvânt,
De pildă, lângă copac.

E jocul Sfintelor Scripturi.
Aşa s-a jucat şi Domnul nostru Isus Hristos
Şi alţii, prinşi de friguri şi de călduri,
Care din câteva sfinte tremurături
Au isprăvit jocul, frumos.

Voi să nu vă mâhniţi tare
Când mă vor lua şi duce departe
Şi-mi vor face un fel de înmormântare
În lutul afânat sau tare.
Aşa e jocul, începe cu moarte.

Ştiind că şi Lazăr a-nviat
Voi să nu vă mâhniţi, s-aşteptaţi,
Ca şi cum nu s-a întâmplat
Nimic prea nou şi prea ciudat.
Acolo, voi gândi la jocul nostru, printre fraţi.

Tata s-a îngrijit de voi,
V-a lăsat vite, hambare,
Păşune, bordeie şi oi,
Pentru tot soiul de nevoi
Şi pentru mâncare.

Toţi vor învia, toţi se vor întoarce
Într-o zi acasă, la copii,
La nevasta, care plânge şi toarce,
La văcuţe, la mioare,
Ca oamenii gospodari şi vii.

Voi creşteţi, dragii mei, sănătoşi,
Voinici, zglobii, cu voie bună,
Cum am apucat din moşi-strămoşi.
Deocamdată, feţii mei frumoşi,
O să lipsească tata vreo lună.

Apoi, o să fie o întârziere,
Şi alta, şi pe urmă alta.
Tata nu o să mai aibă putere
Să vie pe jos, în timpul cât se cere,
Din lumea ceealaltă.

Şi, voi aţi crescut mari,
V-aţi căpătuit,
V-aţi făcut cărturari,
Mama-mpleteşte ciorapi şi pieptari,
Şi tata nu a mai venit…

Puii mei, bobocii mei, copiii mei!
Aşa este jocul.
Îl joci în doi, în trei,
Îl joci în câte câţi vrei.
Arde-l-ar focul.


- Povestiri scurte, schiţe?

Cehov, Caragiale.


- Non-ficţiune?

Orice, suficient de interesant şi de bine scris. Şi fără greşeli de exprimare şi de tipografie.


- Ce scriitor crezi că este supraevaluat?

Nu ştiu.


- Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?

orice de Emil Cioran


- Şi… acum ce citeşti?

Strainul-Camus (am terminat-o ieri)

Ce-ai fi fost daca...?


Dacă eram o lună, aş fi fost IUNIE.
Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost VINERI.
Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost AMURG.
Dacă eram un animal marin, aş fi fost un DELFIN.
Dacă eram o direcţie, aş fi fost ASCENDENTA.
Dacă eram o virtute, aş fi fost CANDOARE.
Dacă eram o personalitate istorică, aş fi fost REGINA MARIA.
Dacă eram o planetă, aş fi fost SOARE.
Dacă eram un lichid, aş fi fost SAMPANIE.
Dacă eram o piatră, aş fi fost CHIHLIMBAR.
Dacă eram o pasăre, aş fi fost PORUMBEL.
Dacă eram o plantă, aş fi fost o LALEA.
Dacă eram un tip de vreme, aş fi fost PLOAIE DA VARA.
Dacă eram un instrument muzical, aş fi fost VIOARA.
Dacă eram o emoţie, aş fi fost PASIUNE.
Dacă eram un sunet, aş fi fost SUSUR DE IZVOR.
Dacă eram un element, aş fi fost OXIGENUL.
Dacă eram un cântec, aş fi fost "One more try".
Dacă eram un film, aş fi fost "Pe aripile vantului".
Dacă eram o carte, aş fi fost "DAMA CU CAMELII"
Dacă eram un personaj de ficţiune, aş fi fost HEIDI.
Dacă eram un fel de mâncare, aş fi fost un platou cu pastrav la gratar in sos alb.
Dacă eram un oraş, aş fi fost VENETIA.
Dacă eram un gust, aş fi fost dulce-acrisor.
Dacă eram o aromă, aş fi fost VANILIE.
Dacă eram o culoare, aş fi fost MOV.
Dacă eram un material, aş fi fost MATASE.
Dacă eram un cuvânt, aş fi fost ZBOR.
Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost CEI DOI OCHI.
Dacă eram o expresie a feţei, aş fi fost SURASUL.
Dacă eram o materie de şcoală, aş fi fost LIMBA ROMANA.
Dacă eram un personaj de desene animate, aş fi fost DEGETICA.
Dacă eram o formă, aş fi fost un CUB.
Dacă eram un număr, aş fi fost 13.
Dacă eram o haină, aş fi fost o vaporoasa rochie azurie.
ASTEPT SI RASPUNSURILE VOASTRE!

marți, 12 mai 2009

Gandurile mele pentru viitorul apropiat...


Întrebările importante rămân, sunt mereu acolo, dar vine totdeauna ziua de mâine, cu propriile ei întrebări şi dileme, cu propriile ei secrete ... e normal, dar, oarecum, mă simt vinovată că mă las atrasă în pânza vieţii de zi cu zi, iar neliniştea şi vulcanul se mai potolesc. Aş vreau uneori să mă sustrag de la toate astea, să mă retrag undeva doar cu gândurile mele şi să meditez. Aş vrea să am mai mult timp să citesc despre ce e important, şi mai apoi să fac ce e important... . E greu să faci asta când nu ştii cine eşti, când întârzii cunoaşterea pentru că ai câteva lucruri pe care le adori şi te ţin ocupat şi îţi zici "mai e timp...mai e timp să aflu cine sunt, ce vreau...". E una ce vrei pe moment şi una ce vrei constant. Pentru unii e atât de uşor. Par să se nască cu o chemare. O ştiu de mici şi viaţa pare să-i aducă sper acel punct. Chemarea mea n-a fost niciodată clară, ci mai degrabă un fir de nisip purtat de vânt. În ciuda lucrurilor negative, sunt totuşi lucruri care mă împlinesc. Cine ştie, poate privind altfel viaţa, o să găsesc răspunsuri pe care nu le-am aflat până acum. Şi am atâtea de făcut. Parcă pentru prima dată, într-o bucată bună de vreme, simt că am voinţa să mă ocup şi de lucrurile care nu-mi fac deloc plăcere...vreau sa incerc ceva nou!

Daca ai privi mai departe de azi, ce ai vedea ?


Gol,fara rost. Fara sa uit sa privesc spre lumina. Petele aurii nu exista. Petalele trandafirii sunt doar in vise. Cararea e batuta in bolovani. Noroi,mult noroi. Agitatie. Insiruire de imagini. Lovitura. Ameteala. Indoiala. Nu spun. Nu gandesc. Nu uit. Linia de sosire - tot mai aproape. La sfarsit e intotdeauna cel mai greu, pentru ca trebuie sa dai tot ce-i mai bun din tine cand deja esti sleit de puteri. linia rosie se vede ca prin ceata. mai e nu foarte mult. Si ai sa poti.

duminică, 10 mai 2009

Caldura din vis coboara …


Cand primavara dureaza doar cateva ore de soare si cand lumina devine brusc adiere de toamna… cand vantul ne urmareste pasii pierduti prin parcurile abia dezghetate si cand incerci sa imi transmiti caldura ta … cand lumea din jur uita sa isi mai poarte cu demnitate masca si zaresti raceala din inima lor … atunci as vrea sa pot sa te strang tare in brate si sa stiu ca nu imi vei da drumul, ca nu ma vei lasa sa alunec. Din vis in realitate si din poveste in viata.

sâmbătă, 9 mai 2009

114 ani de la nasterea lui Lucian Blaga


Una dintre cele mai importante figuri ale culturii româneşti contemporane, diplomat, jurnalist şi profesor - Lucian Blaga împlineşte astăzi 114 ani de la naştere. Tatăl său a fost preot “areligios”, cum gasim într-o notă autobiografică, spre deosebire de mama, care “suferă de o religiozitate cu adiacenţe folclorice şi superstitioase”. Până la vârsta de 4 ani viitorul mester al cuvantului nu a articulat nici o vorbă, nici cuvantul vital “mama”. Se spune ca în cei 4 ani de muţenie, Blaga şi-a însuşit în mod inconstient “Învăţătura lui Atman”, adică tăcerea, despre care scrie mai târziu în Geneza metaforei şi sensul culturii (1937). A urmat cursuri liceale la Braşov şi a facut trei ani de teologie la Sibiu. Studiile filosofice le-a facut la Universitatea din Viena, unde a obţinut şi titlul de doctor, cu teza Kultur und Erkenntnis (1920). Între 1926 şi 1939 a îndeplinit diferite funcţii în diplomaţie (Varşovia, Praga, Viena, Berna, Lisabona).A fost numit profesor la Universitate din Cluj la o catedră creată în mod special pentru el (Filosofia culturii).Ca anvergură şi ca arhitectură a ideilor, sistemul său filosofic este comparabil cu cel al lui Hegel, iar ca expresie literară cu opera lui Nietzsche sau Bergson, este cuprins într-o suită de trilogii: Trilogia cunoaşterii (Eonul dogmatic, 1931; Cunoaşterea luciferică, 1933; Cenzura transcendentă, 1937), Trilogia culturii (Orizont si stil ,1935 Geneza metaforei şi sensul culturii), Trilogia valorilor (Artă şi valoare, 1939; Despre gândirea magică; Religie şi spirit, Ştiinta şi creaţie 1942). O a patra trilogie, “cosmologica”, ar fi urmat să grupeze Diferenţialele divine (1940), Aspecte antropologice (1948) şi Fiinţa istorică. În Experimentul şi spiritul matematic (1969), Blaga analizează evoluţia ştiinţelor exacte de-a lungul a trei mari etape: aristotelica, galileo-newtoniana şi einşteiniana, scoţând în relief implicaţiile metafizice ale acestora.
În esenta sa, filosofia lui Blaga este o reflecţie inspirată asupra condiţiei omului în univers, în faţa asa-zisului Mare Anonim, care în concepţia filosofului este un “produs mitic-filosofic” al imaginaţiei cautatoare de sensuri ultime, căruia I se atribuie atât calităţi divine cât şi calităţi demonice. În viziunea lui Blaga, modul de existentă în lume dată şi pentru autoconservare constituie baza vietii umane, dar omul îşi cucereşte plenititudinea şi demnitatea printr-un al doilea mod de existenţă în orizontul misterului, unde din “preom” devine “om deplin” prin încercări perpetue de a-şi releva sieşi misterul, în pofida “cenzurii transcendente” impuse de Marele Anonim. Oricum, miturile, viziunile religioase, conceptii metafizice, teoriile ştiinţifice, operele de artă şi de civilizaţie sunt rezultatul aspiraţiei omului de a se ridica la un mod de fiinţare mult superior celui al animalului, trezindu-I mandria şi satisfacţia singularităţii.

Draga omule,


Vreau sa te invat cum sa traiesti cu adevarat. Vreau sa fiu profesorul tau care iti dezvaluie cum sa fi personajul principal pe scena vietii. Ai plans...mult prea mult....acum vreau sa aduc speranta in viata ta! Nu crezi ca meriti o clipa de fericire perfecta? Nu dispera, multumestete cu ce ai si celelalte vor veni pe deasupra. Priveste spre viitor...vezi...fericirea, iubirea, prosperitatea iti sunt la picioare.Tot ceea ce trebuie sa faci este sa ti le doresti cu adevarat. Nu lasa nici o urma de indoiala sa te doboare. Imagineaza-ti ca toate in jur sunt doar pentru tine. Tu esti eroul! Toti sunt creati in jurul tau pentru tine. Si tu sti...tu sti ca toate dintr-o zi vor fi mai bune. De ce sa nu fie acea zi chiar cea de azi?Universul iti sta la picioare!Tu esti patronul aici,tu si toate gandurile tale. Esti o fiinta puternica,nu lasa sa te doboare nimic. Furtuna a trecut. Apele s-au linistit. Chiar nu simti in adancul sufletului tau ca poti realiza mai mult? Esti olimpicul propriei tale vieti,daca cineva iti sta in cale si nu vrea sa te lase sa iei marele premiu,ignora-l...odata ce iti umpli inima cu ura toate visele tale se destrama. De fapt inamicul asta vrea,nu-l lasa sa se bucure de aceasta. Tu sti ca iti poti creea un univers in care sa poti trai in pace.Tu sti de asemena ca sufletul pereche pe care il astepti de decenii va veni in cateva zile sa-ti spuna ca te-a cautat de tot atat timp si iata in sfarsit te-a gasit....pentru el esti tot ceea ce si-a dorit...pentru tine este tot ceea ce ti-ai dorit.E perfect. Viata ta poate fi perfecta. Fiecare are dreptul de a vedea perfectiunea exact asa cum o percepe. De ce sa nu te multumesti cu ce ai? Oare sti ca de fiecare daca cand mergi pe strada esti admirata de minim 10 persoane? Ori ai idee ca in viata ta peste cateva zile va lua o intoratura mai inspre bine? "Imi iubesc viata"-trebuie sa fie prima propozitie pe care o rostesti de dimineata insotita de "Multumesc Doamne Dumnezeule". Aceasta scrisoare iti este adresata,te rog nu o ignora...zambeste chiar de ai ratat...cu siguranta ca prin intermediul unui esec iti este deschisa o cale necunoscuta catre succes insa dintr-un alt domeniu. Pace,iubire,fericire, prosperitate,progres, sansa, speranta,credinta,toate acestea sunt special pentru tine! Draga omule,fi tu insuti,in modul acesta vei fi inconjurat de o sumedenie de prieteni. Fa ceea ce simti nu lasa un minut sa treaca deoarece exista probabilitatea ca dupa un minut sa fie mult prea tarziu si tot ceea ce iti spun nu sunt povesti-este realitate.Tu iti poti creea universul asa cum doresti. Analizeaza temeinic ceea ce ti-am dezvaluit!Viata iti poate oferi cu adevarat mai mult! Nu pierzi nimic daca incerci!

Cu drag si multa dragoste,
cineva care te iubeste

Ideea unor teorii [pura imaginatie]


Am un obiect.Il privesc cat se poate de atenta.Oare pot aprecia faptul ca stiu totul despre acel obiect?Unii ar spune ca Da...cu atata fizica si chimie...tot sa ii gasesti insusiri pana ajungi la il caracterizezi intru-totul.Eu zic ca NU.Nu exista obiect in lume despre care sa putem sti totul.Tu nu te cunosti nici macar pe tine complet,cum oare vei putea cunoaste totul despre altceva daca nu iti cunosti propria persoana?
NB:Niciodata in lumea materiala nu te vei putea analiza in de-amanuntul.Va exista un punc in care vei trai cu iluzia ca poti...sau ca ai implinit acest fapt...insa dupa cum am spus,va fi doar o iluzie.
Omul este mai mult decat imperfect si asta il impiedica sa faca anumite lucruri.Ceea ce ii sporeste imperfectiunea este refuzarea credintei.[Nu ma refer strict la credinta in entitati].Crezi ca ai un punct forte? Ei bine imi pare rau sa iti frang aripile..insa il ai numai datorita faptului ca tu crezi acest lucru...si ceilalti cred de asemenea.Daca ai trai intr-o cu totul alta lume...ai putea fi socat sa aflii ca punctul tau forte din aceasta lume acolo reprezinta un factor ce te distruge.
Omul cat traieste plagiaza,insa legal.Cea mai mare parte a personalitatii sale este rezultatul unei copiutze realizate de ai sai parinti.Cu cat inainteaza in viatza si intampina dificultati fara sa observe ,copiaza solutiile problemei....fie de la un prieten care a intampinat ceva asemanator ori de la cineva care se simte in stare a'si da cu parerea.Desigur de obicei omul nu copiaza la modul grosolan....de obicei se inspira din mai multe surse....cert este ca niciodata omul nu va fi original.Cei care aleg sa plagieze la modul grosonal ajung a fi acaparati de energii negative.
Omul este un las!De ce oare in pragul morii avem curajul sa facem orice lucru?Pentru ca stim ca nu vom da piept cu efectul produs de acesta...doar asa putem scapa de consecinte.
Omul nu vrea sa fie fericit!Intotdeauna ai de ales ...insa nu mereu alegem ceea ce ne multumeste.Niciodata nu ne dorim ceva cu adevarat daca nu ne implinim dorinta.Orice dorinta poate fi realizabila chiar daca pt a o implini este necesara o doza de nebunie.

[multe ganduri exprimate in putine randuri.Nu ma astept sa pot fi inteleasa]

Visul este "via regia".Freud


În primele pagini ale lucrării sale intitulate “Noi conferinţe de introducere în psihanaliză”, datată 6 decembrie 1932, Sigmund Freud afirmă că teoria visului “ocupă un loc special în istoria psihanalizei şi marchează o turnantă. Începînd cu ea psihanaliza a făcut pasul de la procedeu psihoterapeutic la psihologie a profunzimilor.” Teoria visului este aspectul cel mai caracteristic şi singular al ştiinţei psihanalitice, “ceva ce nu are egal în restul ştiinţei noastre, o porţiune de pămînt nou, sustras credinţelor populare şi misticii”.
A devenit celebră expresia lui Freud : visul este via regia (calea regală) spre inconştient.
Primele mari intuiţii legate de vis au fost materializate în anul 1895 cînd Freud consideră că a descoperit misterul viselor. Este vorba de celebrul vis al injecţiei Irmei , analizat aproape complet de Freud şi publicat în paginile monumentalei sale lucrări “Interpretarea viselor” (1900). Visul este abordat în maniera care va deveni specifică pentru practicienii psihanalizei: cu ajutorul asociaţiilor visătorului. Analiza visului scoate la iveală sentimentele de vinovăţie ale lui Freud faţă de Irma, una din tinerele sale paciente, a cărei tratament nu a adus rezultatele scontate. Freud se apără de aceste sentimente negative aruncînd vina, în vis, asupra pacienta însăşi, care, chipurile, nu ar fi fost o pacientă docilă şi ascultătoare, sau asupra unuia din confraţii săi, dr. Otto, care s-ar fi făcut vinovat de o intervenţie medicală neglijentă (o injecţie cu o seringă infectată).
După analiza visului său care se dovedeşte a fi cat se poate de coerent, Freud declară pe bună dreptate: “visul nu este ceva lipsit de sens, nu este o absurditate şi, spre a ni-l explica, nu este necesar să presupunem că o parte din tezaurul nostru de reprezentări doarme, în timp ce o parte începe a se trezi. Este un fenomen psihic în întreaga accepţiune a termenului şi de fapt este împlinirea unei dorinţe. Visul, prin urmare, se cere integrat în suita actelor psihice inteligibile din starea de veghe; activitatea spirituală care îl structurează este o activitate extrem de complexă.”

vineri, 8 mai 2009

Intr-o gara,Octavian Paler


Dimineaţa e abia presimţită şi totuşi sunt destui călători care vin şi călători care pleacă. De ce vin? De ce pleacă? Dar e prea devreme să întreb. Filosofii, istoricii, profeţii şi toti ceilalţi care se ocupă cu sensul existenţei dorm încă. Au citit până noaptea târziu şi nu pot să-i trezesc la o oră atât de nepotrivită. Există şi călători care stau şi aşteaptă, bineinţeles în sala de aşteptare, cuminţi, dar şi pe peroane. Ce aşteaptă? Dorm însă şi psihologii sau cum se mai cheamă cei care ştiu câte lucruri poate să aştepte un om şi, în general, ce rol are aşteptarea în lume. Nici pe ei nu pot să-i trezesc. Sunt obosiţi, extenuaţi de probleme serioase, nu se cade să-i deranjez pentru un fleac, fiindcă eu în gara aceasta, în dimineaţa aceasta, care nu e încă dimineaţă, e jumătate noapte, nu ştiu de ce stau oamenii prin salile de aşteptare ale veacului. Unii au renunţat să aştepte. Au aţipit, pur şi simplu, între doua ţipete de locomotivă. Au uitat de veniri, au uitat de plecări, au uitat de vacarmul din gară. E bine? E rău? Nu ştiu.Cei care explică astfel de lucruri complicate dorm şi ei. E normal. Sunt din ce în ce mai multe întrebări şi ei trebuie să dea din ce în ce mai multe explicaţii în timp ce inexplicabilul creşte ca o noapte imensă sau ca o dimineaţă imensă, încât, stau mai departe în această jumatate de mirare şi jumatate de spaimă, prudent, să nu fac vreo gafă care să atragă atenţia celorlalţi asupra mea. Ar intoarce toţi capul. Ce caută ăsta aici, intr-o gară, cu întrebările lui? Aici nu e oracolul din Delfi. Aici oamenii vin şi pleacă, aşteaptă sau moţăie, dar nimeni, absolut nimeni nu-şi permite să pună întrebari. Deci, mă strecor din gară tiptil şi plec să umblu pe străzi. E mai bine. Singurul lucru care mă-ncurcă e că nu ştiu la ce oră se scoală filosofii, istoricii, profeţii, psihologii şi cei care ne explică lucrurile complicate, prin urmare nu ştiu cât ar trebui să umblu fără noimă pe străzi. Şi nici nu pot să întreb trecătorii. Risc să nimeresc vreunul dispus să mă ia peste picior şi să rădă: “Nu ştiai? Ne-am hotărăt să venim, să plecăm, să aşteptăm şi chiar să murim fără să ne mai punem întrebarea de ce. Lumea s-a transformat într-o gară, nu vezi?” Mai bine nu întreb...
“A muri inseamna a pleca intr-o stea”.Acum doi ani,in 7 mai 2007 ,Octavian Paler a plecat intr-o stea.

joi, 7 mai 2009

In celula cu mine


"Cel ce se lupta cu monstrii sa ia aminte sa nu devina el insusi un monstru. Iar de privesti indelung abisul, afla ca si abisul iti scurteaza strafundul sufletului."(Nietzsche)

Ai privit vreodata cerul, stand pe iarba moale, cu mainile impreunate sub cap -tentaculele unui gand? L-ai simtit cum se apropie, atras de gravitatia sufletului tau si cum abisul lui iti devoreaza suflul pana la asfixiere...si te amuteste, iti preseaza trupul inert pana devii una cu pamantul...si iti contempla la randu-i agonia care pare a fi incremenit in niste ochi iesiti din orbite in care lacrimile s-au pietrificat, luand chipul blestemelor...grosolane iti par mainile zeului, chingi imbratisand trupul tumefiat, trantindu-l in poala-i plina de tarana si sange si raze impletite ca serpii...ce te-nconjoara si iti panseaza ranile, sigilandu-le inlauntrul stratului gros de piele.
Am atipit cantandu-mi oda cu glas de lebada..cantul unui cadavru care inca isi mai taraste oasele ingalbenite pe poteci cu gratii, poteci laturalnice...poteci spre nicaieri, dar ale caror curbe ademenitoare incetoseaza privirea pana cand totul devine...bezna...

miercuri, 6 mai 2009

Evolutie...pe ce drum o luam?


De cate ori vorbim despre trecut, lumea spune ca oamenii nu erau atat de evoluati pe cat suntem acum, dar oare suntem noi asa cum pretindem a fi? E adevarat ca acum avem masini, calculatoare, lcd-uri, telefoane subtiri, silicoane, operatii de schimbare a nasului, lasere, lumini colorate, artificii si medicamente. dar oare vom invata vreodata sa fim civilizati?
Sa spunem adevarul, sa nu mai mintim? Sa nu inselam? Pana la urma, egiptenii au construit piramide ale caror secret nu a fost inteles nici astazi. chiar daca umblau in lenjerie intima si probabil nu stiau ce e sapunul. Faceau totusi baie in miere si lapte si isi pastrau corpurile pentru eternitate. odata cu trecerea timpului, odata cu dezvoltarea anumitor parti ale lumii noastre, odata cu noile inventii, am uitat de planeta noastra si de noi. Spunem ca nu ne e de ajuns ce avem, si asa va fi. Ne imbolnavim ca sa putem lua medicamente, ne satisfacem curiozitatea numai ca apoi sa murim, ne intereseaza mai mult ce se intampla in alt continent decat in familia noastra.
Oare erau cu adevarat oamenii inapoiati pentru ca nu aveau televizor si considerau familia cel mai important lucru in viata lor?
Cand vom invata oare sa nu mai judecam pe cel de langa noi? Cand ne va pasa cu adevarat de noi insine?
Cand vei incepe sa te uiti la tine cu adevarat? Cand iti vei da seama ca ai gresit si ca nu e asa cum crezi tu ca este?

marți, 5 mai 2009

Dimineti de mai


Frumoase dimineţi de mai ,curate cu rouă limpezite-n zori,cand ceasul cosmic ne trezeşte înainte de deşteptător,sa facem ochii mari ,spre ziua de bucuri si splendori.Ca un pămînt cu iarba-i cerul,pamantu-i leagăn omenesc,cu flori pe trecute ce nasc vise si se împlinesc.Întîiul vers cu frunza verde si despre un picior de plai si dulce doinit din fluier si alegătorul glasului de mai ,eu cred ca s-au nascut pe buze si-n suflet intr-o zi de mai!În mai e un dat curat de viata si însăşi viaţa e un dar fata de lumina de ani bogati si rabdatori ,încă urari se nasc în suflet , în naiul luminat de flori.
Frumoase dimineţi,frumoase zile,timp subit.Splendorile ne sunt podoabe cu care ne impodobim...ele sunt chiar viaţa,chiar speranta care nu se cuvin!

Soarele...


Soarele isi arata din nou fata.Indoindu-ma spun ca e cea pe care vreau sa o vad.Razele lui incalzesc intr-o oarecare masura,dar nu fac frigul sa se topeasca.Caldura lui patrunde treptat,ne invata sa iubim,sa ii dorim prezenta si apoi ne paraseste.Si o dorim aproape si iubim putinele raze pe care le primim.
Nerecunostinta este evidenta din simplul fapt ca suntem constienti de existenta lui doar cand il vedem si ne incalzeste.Orice urma de raceala ne face sa nu il vedem,departe,dupa nori.Soarele mereu este dar isi face simtita prezenta din ce in ce mai putin.E prea departe si nu vrea sa se aproprie desi stie ca avem nevoie de el.
Roadem fericirea trecuta sorbind visele altora,traim povestile din basme,respiram din concluziile clipelor ce aveau sa fie traite,zambim uitand semnificatia zambetului.Desi e Soare,e frig!

luni, 4 mai 2009

Definitii...


Defineste cat mai original 5 cuvinte alese de tine,in functie de starea de spirit din acest moment…

actor= aproape-om care fumeaza noaptea pe acoperisuri si ziua lucreaza si nu doarme niciodata. aproape-animal care isi foloseste instinctul in orice situatie. aproape-zeu la care lumea se roaga ca la un zeu, crezand ca e talentat. El le da peste nas si spune ca traieste cu adevarat. Si ca noaptea sta pe acoperisuri de toate felurile si ca ziua sta cu ochii in reflectoare si ca nu doarme deloc. Si lumea isi spune ca el trebuie sa fie foarte fericit cand vede chipurile oamenilor din sala. Si el le spune ca nu le vede. Ca acolo pe scena reflectoarele il fac sa isi dea seama ca el a ramas si ramane singur pe scena. El cu el. Si ca lumea il va vedea ca printr-un geam si il va aplauda. Si el nu va avea bani sa manance dar se va hrani mereu cu aplauzele de dincolo de geam.

bucurie= atunci cand orasul iti zice sa taci ca vrea sa doarma si tu tipi si sari si in cap ti se deruleaza 1 milion de filme si cel mai frumos e acela cu tine in varful unui munte, simtind ca esti cel mai mare om din lume

carte= cea mai mare nenorocire care a putut fi inventata de om. Pentru ca atunci cand ultima pagina e intotdeauna enervant de trista, daca e o carte adevarata. Si pentru ca provoaca dependenta. Si pentru ca daca ti-a provocat dependenta vei merge pe strazi cu o carte in mana si te vei lovi de stalpi.

culoare= pata de viata aruncata pe o panza. nu conteaza ce panza. putem arunca pete de viata pe strazi, cand uram necunoscutilor "o zi buna", pe oameni, atunci cand le zambim, pe noapte, atunci cand stam alaturi de noapte si nu o lasa adoarma. Si asa mai departe.

munte= un templu de liniste si frumusete, batran puternic care iti intinde capcane peste tot, pe piele lui isi au casa cele mai mari si mai rele animale salbatice si cele mai frumoase flori si cantece de pasari. Dulcea suferinta a urcarii adunata cu imensa fericire de a ajunge la cabana inseamna munte.

Constatare


Din carti am invatat tot ce stiu si prin poezie am trait tot ce au trait altii.
Iar viata mea e doar hartie pe care se scriu teatru si muzica pentru cei ce vor trai prin paginile mele...

duminică, 3 mai 2009

Alb liliac de munte -de Veronica Porumbacu


Alb liliac de munte, am înflorit tîrziu,
dar nu-mi apun ca-n vale, miresmele devreme.
Asa am fost, asa as vrea sa fiu:
imaculatul crîng de noi poeme.



Alb liliac de munte …
Pe drum sa rupi un ram,
sa-l amirosi la tine în odaie -
ca seara, înc-o vreme, lînga geam,
sa mai doresti tîrzia mea vapaie

sâmbătă, 2 mai 2009

Literatura nu e fictiune


Am un obicei - deloc o toană - ca, din când în când, să citesc un autor pas cu pas, pentru ca să văd evoluţia scrisului său, particularităţi, crezurile sale diverse, constantele sale, adică, dacă îşi este fidel în declaraţii sau una spune astăzi iar mâine o schimbă ca la Ploieşti.
Nu contează dacă e viu sau mort autorul pe care îl citesc...
Ultimul citit cu nesaţ a fost d-l Nicolae Manolescu - acum sunt la revista România literară pe 2001 - ale cărui articole mi-au plăcut, mai întotdeauna, prin începutul lor, de multe ori prin substanţa lor, dar, mai deloc, prin finalul lor. Finalul articolelor domnului Manolescu sunt ca filmul românesc: când te aştepţi să continue…atunci se termină.
În nr. 16 al revistei citate, din aprilie 2001, am înţeles însă în mod fundamental, din cuvintele dumnealui, de ce nu pot recenza o carte ca domnul Manolescu: pentru că, pentru dumnealui, literatura este “exclusiv ficţiune” iar pentru mine, întotdeauna, literatura e o confesiune, o panoramare a interiorului.
Autorul, că vrea sau că nu vrea, dă din casă dacă scrie ceva anume. Pentru că, pentru mine, literatura este o exprimare a bunelor şi a relelor autorului şi o citesc sub cheia adâncii moralităţi şi veridicităţi pe care o conţine.
Domnul Manolescu nu caută adevărul în literatură ci numai povestea, adică modul/ universul, ficţional sau nu, în care cineva încearcă să te transpună. Eu caut în literatură, în artă, în ştiinţă, în civilizaţia sau non-civilizaţia umană - nu mai spun în spaţiul credinţei Bisericii, că se înţelege de la sine - adevărul profund de sub pojghiţa subţire a măştilor şi a limbajelor culturale sau ştiinţifice.
Ca şi dumnealui nu mă interesează forma artistică sub care se spun adevăruri, ci mă interesează ce fel de adevăruri se spun, din ce motive şi spre ce te conduce demersul artistic. Pentru că, cel mai adesea, demersul artistic te duce la patimile din tine, de cele mai multe ori grosiere şi bădărane şi, mai puţin la forţa unor sentimente şi stări de spirit pozitive, spuse în forţă, cu tărie sau cu har.
Literatura nu e niciodată ficţiune pentru că omul care o scrie nu e niciodată o neexistenţă. Scriitorul e o existenţă, uneori, atât de tuşantă, încât se năpusteşte la tine ba din televizor, ba din computer, ba din filele cine ştie cărei funcţii primadonice în societate.
Literatura are întotdeauna, dar întotdeauna morală, chiar şi când o neagă cu obstinaţie. Pe domnul Manolescu nu îl interesează morala scrierilor literare, însă, tocmai ea este sursa plăcerii, a hedonismului minţii, fiindcă mintea caută să se bucure de adevăruri esenţiale, de sentimente profunde, clare, bine prinse în cuvinte, care te elevează.
Tocmai de aceea, într-un alt articol, din martie 2001, despre prostul gust, autorul nostru pleda pentru moralitatea gesturilor, cum e normal, pentru că, în lipsa moralităţii şi a veridicităţii vieţii şi a gesturilor noastre, literatura şi viaţa socială nu mai ne înalţă ci ne aţâţă doar la lucruri ce ne sub-umanizează.
Sunt convinsa că enunţul plin de adevăr: “literatura nu e niciodată ficţiune” e recunoscut de către toţi în forul lor interior. De ce? Pentru că atunci când se vorbeşte despre literatură, literaţi sau intelectuali, deodată, fiecare dintre noi, receptăm atât literatura / scrisul gazetăresc cât şi pe cei care le produc drept exponenţii unor intenţii şi adepţii unui partizanat anume.
Literatura spune lucruri mai mult sau mai puţin fundamentale despre Dumnezeu, om, lume, chiar dacă mai mult sau mai puţin voalat. Cei trei termeni- Dumnezeu, om, lume - conţin în ei toată desfăşurarea falduroasă [ cu multe falduri] a literaturii.
Literatura genială e literatura care conţine cea mai profundă şi coerentă explicaţie şi definire a omului în relaţia sa cu Dumnezeu şi cu lumea, bineînţeles, şi cu sine. Nu trebuie să Îl introduci pe Dumnezeu într-un roman ca să vedem că scrii împotriva Lui şi nici nu trebuie să ne spui cum arăţi şi ce simţi faţă de anumite lucruri, dacă personajele sau poezia ta emană, din plin, propria ta decadenţă.
Dacă îl citim pe Mircea Cărtărescu înţelegem imediat că avem de-a face cu un literat care îşi fantasmagorizează existenţa şi experienţa dar nu cu un om de spirit profund.
Plonjeul în fantasmagoric, în ferocitate sau în continua altercaţie cu Dumnezeu, ca la Nietzsche sau Gide, fac din literatură un spaţiu al deversărilor reziduale interioare.
Literatura nu e poveste, după cum patimile şi dracii nu sunt ficţiuni teologice. Am dori noi să fie, dar nu sunt! Explozia exterioară şi interioară de pornografie şi violenţă a postmodernităţii ne arată că suntem nişte oameni stăpâniţi de pulsiuni incontrolabile, pentru că nu le mai tăiem capul ca la şarpe ci ne hrănim şerpii la sân.
Critica literară se ocupă cu înţelegerea şi inventarierea personajelor literare…ca şi cum ar fi entităţi reale. Nu le consideră ficţiuni…după cum nici domnul Manolescu nu le consideră, cu adevărat, ficţiuni.
Nimic nu e ficţional…pentru că ficţionalul e un real deformat. Nu poţi să îţi imaginezi lucruri pe care nu le-ai văzut niciodată, de care nu ai habar. Glosezi pe lucruri deja ştiute, postmodernizezi realitatea, gândurile, visul, sentimente majore şi minore ale persoanei umane…dar nu inventezi din nimic.
Numai Dumnezeu creează lucruri şi existenţe care nu fuseseră niciodată mai înainte. Artistul foloseşte materia lui Dumnezeu, cuvântul, pe om şi îl prezintă în frumuseţea sau în urâţenia lui. Teologia ortodoxă vorbeşte de demonizarea omului cât şi de transfigurarea lui reală, printr-un mod de viaţă ales liber. Omul se satanizează pentru că se afundă în rău, după cum, tot atât de uşor poate să se transfigureze, prin harul lui Dumnezeu, ca să fie făptură nouă.
După 80 şi ceva de cărţi de literatură, după ce am pictat şi sculptat…am renunţat la artă tocmai datorită faptului că am înţeles, că în adevărata artă- în mod duhovnicesc înţeles cuvântul artă - omul e chemat să se zidească pe sine ca făptură nouă, şi, prin sine, să îi lumineze, să îi schimbe şi pe alţii.
Omul e cel care trebuie să se înfrumuseţeze cu lumina veşnică a Treimii în primul rând şi apoi poate să îndumnezeiască şi mediul din jurul lui şi pe cei care îl ascultă şi intră în contact cu el.
Însă, după cum aţi văzut, după ceva timp, am reînceput să scriu literatură la nivel online, o altfel de literatură, în care îmi dozez, în mod deliberat, adevărurile pentru ca ele să fie percutante…ne mai lăsându-mă afundat deplin în vâscozitatea unor sentimente negative. Le sugerez dar nu mai petrec în ele.
Problema e că literatura, de obicei, se scrie din mijlocul acestei vâscozităţi telurice, pe care oamenii care se curăţesc de patimi nu o mai suportă. De aceea nu mă mai simt… un literat, pentru că nu mai cred că trebuie să îmi pierd timpul cu nararea depravării umane în roman, teatru, nuvelă, poezie . Am fost un literat…însă acum mă simt din ce în ce mai mult un teolog ortodox, care destructurează din interior literatura făcând-o predică.
Domnul Manolescu spune că e un cititor “care nu s-a maturizat şi iubeşte basmele”. Renunţarea mea la literatura care narează interiorul omului pătimaş, mai degrabă decât pe al celui înduhovnicit a însemnat trezirea mea…din basme.
Şi mie mi-au plăcut şi îmi plac basmele, povestirile cu acţiuni fantastice ca multor copii sau ca tuturor copiilor mici şi mari. Însă îmi plac pentru adevărul din ficţiunea lor, pentru morala lor…şi nu le confund niciodată cu ce nu sunt. Nu cred că filmul, jocul pe calculator, fantezia din carte sunt altceva decât sunt…tocmai de aceea le tratez ca atare…şi nu mă las îmbrobodit de falsitatea lor.
Însă ştiu că în mijlocul fanteziei e un miez de realitate…şi tocmai de aceea citesc fantezia pentru ca să găsesc realitatea autorului ei sau a conţinutului ei.
Nu îmi imaginez că un critic literar ca academicianul Manolescu se pierde în irealitate, pentru că nu ar mai fi atât de atent cu cei pe care îi recenzează. Spre exemplu, se duce la teatru şi observă prestaţia grupului de actori care au pus în scenă Cadavrul viu al lui Tolstoi…şi desfiinţează în câteva fraze toată prestaţia actorilor.
“Spectacolul a sfârşit prin a mă obosi”.Tot ce stă în faţa noastră e de aprofundat şi de înţeles. Totul e de citit şi de înţeles.