O istorie vie

in Grigore Vieru, Literatura
Limba unui popor este istoria lui. Limba nu este a scriitorilor, a savantilor lingvisti, a profesorilor de limbã si literaturã, ea apartine poporului, celor care au trudit la ea de-a lungul veacurilor, înãltându-i strãlucitoarea fiintã. Cu alte cuvinte, apartine strãmosilor nostri si, mai ales, celor care vin dupã noi. Vorbindu-ne corect si frumos limba, tinzând a o vorbi frumos si corect, omenim astfel pe strãbuni, pe cei care au creat „societatea cuvintelor civilizate“. Uitând un cuvânt trebuincios, necesar, o expresie din comoara graiului matern, uiti ceva din istoria poporului tãu.
Locuim o istorie vie. Victorioase verbe, dar si dureros rãnite de-a lungul vietuirii lor în istorie, fac parte din curgerea sângelui prin trup, din, cum ar spune Cantemir, nedezrupta continuatie, parte din aerul nostru devenit prin ele un fel de aer personal. Iatã de ce fiinta mea, care e a fiintei strãmosilor mei, este atinsã-n adânc de - cum sã-i spunem?! - hai sã-i spunem îngândurare, dar sã întelegem prin asta durere.
Avem un grai cu ochi umezi de dor și istorie. Cu pasnice si delicate unghii formate din cristalizarea sudorilor rostogolite pe aerul vetrei în atâtea crâncene bãtãlii, unghii care la înstrâmtorãri s-au preschimbat în sãbii de foc. Un grai cu tâmple brobonite de roua trudei creatoare. Nicãieri dorul nostru de desãvârsire nu s-a arãtat mai clar si mai cu tãrie ca în cuprinsul limbii. Limba este cea mai mare dreptate pe care poporul si-a fãcut-o siesi.
Frumos trebuie sã vorbim cu toþii - elevul, studentul, agronomul, inginerul, profesorul de fizicã, muncitorul simplu - pentru cã maturitatea culturii publice, a spiritului poporal, spunea marele Eminescu, se manifestã cu deosebire în limba sa ti între cultii unui popor se numãrã cu deosebire numai aceia care au suit înãltimea ti dominã terenul întreg. Frumos nu în sensul în care înteleg unii sã vorbeascã, adicã de-a folosi la fiecare pas neologisme pe care nu le cunosc ceilalti, iar uneori nici ei însisi, ci în acceptia superioarã, adicã de-a logodi armonios si firesc în vorbirea oralã ori scrisã cele mai obisnuite cuvinte. Sã fiu înteles drept, nu ne rãzboim cu neologismele! Limba este o fiintã vie, mereu în dezvoltare, mereu sensibilã la toate înnoirile vietii. Ea trebuie sã altoiascã pe trunchiul ei toate cuvintele noi, necesare, restructurându-le, bineînteles, dupã firea si legile ei. Limba noastrã, spunea acelasi Eminescu, nu este nouã… Ea e pe deplin formatã în toate pãrtile ei, ea numai dã muguri si ramuri nouã si a o silnici sã producã ceea ce nu mai e în stare înseamnã a abuza de dânsa si a o strica.
Limba este comoara cea mai de pret a poporului si veghea asupra strãlucirii ei nu trebuie sã piroteascã nicicând.
Am avut împreunã cu alti scriitori de-ai nostri o minunatã întâlnire în Larga Bricenilor. Se afla printre noi un scriitor din Ucraina - Andrei Miastkivski - un foarte bun prieten al literaturii noastre. (Dumnealui ne vorbeste destul de bine limba.) Oaspetele a fost plãcut impresionat de frumusetea limbii bãtrânilor lãrgeni. Dupã întâlnire dânsul ne-a povestit o întâmplare destul de amuzantã. Are dumnealui în satul natal un vechi prieten, un bãtrân care în amurgul vieții a rãmas singur-cuc.
L-am întrebat, spunea oaspetele nostru, dacã nu-i e urât atât de singur. Nu mi-i urât, a rãspuns moșneagul, pentru cã eu vorbesc cu gãinile mele. Aflã dumneata cã gãinile mele folosesc în vorbirea lor mai multe cuvinte decât poetul… cutare. si motul a rostit numele acelui poet.
Nu trebuie sã ascundem (cum sã ascunzi?!) cã putem întâlni si la noi destui cetãțeni si chiar profesori de limbã si literaturã al cãror vocabular pãleste pe lângã cel al orãtãniilor.
Mãrturisesc cã nu sunt unul din strãlucitii mânuitori ai verbului matern, dar îmi place sã mã prenumãr printre cei care se frãmântã, se zbat în cãutarea cuvântului potrivit, printre cei care tind sã lege sãnãtos cuvintele în frazã, întelegând cã a vorbi sãnãtos limba pe care pãstorul Mioritei ne-a lãsat-o „scrisã-n tãrânã cu bãtul“, cu un bãt fermecat, iar Eminescu, pe cosmica nemãrginire, cu o panã muiatã în aurul Luceafãrului, a vorbi sãnãtos limba mamei este o datorie. O datorie patrioticã.
1983