Tu ce ai alege?
Eu...eu văd două lumi. O lume în care te lupţi pentru putere, pentru bani, pentru a avea o familie, dar doar pentru a o avea. O lume în care eşti parşiv, în care te simţi obligat să lupţi cu aceleaşi arme perfide ca şi ceilalţi, în care eşti obligat să foloseşti razbunarea pentru a te simţi împlinit, răutatea pentru a stăpâni setea de "dreptate", corupţia pentru " a reuşi" pe plan profesional, minciuna pentru a te căsători, cruzimea pentru a-ţi satisface nebunia, falsitatea pentru a te integra acolo unde doreşti. O lume care merge pe principiul "lupta pentru supravieţuire", pentru supravieţuirea de aici, supravieţuirea trecătoare...Dar depinde şi prin ce metode supravieţuieşti. Credem că războiul e cel care trebuie dus cu ceilalţi?! Nu, războiul şi lupta pentru supravieţuire nu e cea din exterior, lupta pe care am uitat-o e cea din interiorul nostru, lupta cu păcatul. Da, lupta care se dă în fiecare zi şi pe care noi o pierdem de cele mai multe ori, atunci cand ne îndreptăm spre lupta cu ceilalţi, spre lupta din afară."Ce-i folosesc omului toate bogăţiile lumii dacă-şi pierde sufletul?" Să ne mirăm nu atunci când vedem un om suferind vobind despre Dumnezeu, ci atunci când vedem un om sănătos în toată faima şi gloria sa vorbind despre Dumnezeu. E normal ca omul suferind să vorbească despre Dumnezeu, căci oare ce l-a ţinut pe el în viaţă, dacă nu însuşi Domnul.
Să ne întoarcem la lupta pentru supravieţuire.
"Ce poate să facă peştişorul cel mic, urmarit tot timpul de peştele cel mare? SĂ ÎNVEŢE SĂ ZBOARE!"- Vivekananda ( din "Cine suntem" de Dan Puric)
Cum poate să zboare? Cu aripa credinţei şi cu aripa faptei bune, iar zborul se va numi rugă.
Să fii perfid, linguşitor şi să te lupţi cu aceleaşi arme ca cei care vor te distrugă, doar pentru a supravieţui? Pentru a avea bani, faimă, " fericire"?!?!
A doua lume e lumea sacrificiului, dar sacrificiu cu smerenie. Lumea în care eşti dat la o parte de "peştii cei mari" care te urmaresc să-ţi ia totul. Sacrifici poftele tale, egoismul, renunţi la tine, dar atât cât îţi e lungul nasului pentru a nu cădea în mândrie văzând cat de "sfânt" eşti prin sacrificiile tale. Fiind mici trebuie să începem cu atât cât putem duce, crescând pe zi ce trece.
Lumea în care eşti drept chiar dacă fiind aşa ţi se pare că pierzi. Eu cred că nimic nu rămâne nerăsplătit aşa cum se cuvine şi nici o faptă sau cuvant bun sau rău nu rămane nevăzut. Aşa că oricât am pierde, câştigăm pe altă parte.
Lumea a doua e lumea în care nu trebuie să îţi pierzi credinţa. E lumea în care suntem neputincioşi, dar cu credinţă reuşim să trecem prin suferinţe, fiecare suferinţă fiind o cunună pentru fiecare.
Dorind dreptate nu poţi decât să schimbi ceva prin comportamentul tău, vorba ta şi mărturia ta cea bună atunci când trebuie. Oricat de mici am fi, să ni se audă glasul dând mărturia credinţei atunci cand lumea începe "să cadă".
Lumea în care trebuie să ai curaj sfânt şi nu tupeu, în care te lupţi cu tine şi cu poftele tale, în care te lupţi să-ţi iubeşti până şi duşmanii, căci ei te fac părtaşi la suferinţe, care acceptându-le cu smerenie îţi aduc cununa Lui Dumnezeu. Lumea unde demnitatea nu lipseşte, deşi aşa cred mulţi. Demnitatea de a-ţi apăra neamul, tradiţia şi credinţa. Demnitatea de a spune că eşti creştin chiar dacă afirmând vei şti că vei muri. Să ai curaj să te desprinzi de cele rele, chiar daca vei fi considerat nebun. Să nu ai ruşine să îţi mărturiseşti credinţa, crezând că ceilalţi te vor considera învechit. E lumea în care găseşti o bucurie care te scaldă în lacrimi, afland-o în cele simple.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu