Literatura nu e fictiune

Am un obicei - deloc o toană - ca, din când în când, să citesc un autor pas cu pas, pentru ca să văd evoluţia scrisului său, particularităţi, crezurile sale diverse, constantele sale, adică, dacă îşi este fidel în declaraţii sau una spune astăzi iar mâine o schimbă ca la Ploieşti.
Nu contează dacă e viu sau mort autorul pe care îl citesc...
Ultimul citit cu nesaţ a fost d-l Nicolae Manolescu - acum sunt la revista România literară pe 2001 - ale cărui articole mi-au plăcut, mai întotdeauna, prin începutul lor, de multe ori prin substanţa lor, dar, mai deloc, prin finalul lor. Finalul articolelor domnului Manolescu sunt ca filmul românesc: când te aştepţi să continue…atunci se termină.
În nr. 16 al revistei citate, din aprilie 2001, am înţeles însă în mod fundamental, din cuvintele dumnealui, de ce nu pot recenza o carte ca domnul Manolescu: pentru că, pentru dumnealui, literatura este “exclusiv ficţiune” iar pentru mine, întotdeauna, literatura e o confesiune, o panoramare a interiorului.
Autorul, că vrea sau că nu vrea, dă din casă dacă scrie ceva anume. Pentru că, pentru mine, literatura este o exprimare a bunelor şi a relelor autorului şi o citesc sub cheia adâncii moralităţi şi veridicităţi pe care o conţine.
Domnul Manolescu nu caută adevărul în literatură ci numai povestea, adică modul/ universul, ficţional sau nu, în care cineva încearcă să te transpună. Eu caut în literatură, în artă, în ştiinţă, în civilizaţia sau non-civilizaţia umană - nu mai spun în spaţiul credinţei Bisericii, că se înţelege de la sine - adevărul profund de sub pojghiţa subţire a măştilor şi a limbajelor culturale sau ştiinţifice.
Ca şi dumnealui nu mă interesează forma artistică sub care se spun adevăruri, ci mă interesează ce fel de adevăruri se spun, din ce motive şi spre ce te conduce demersul artistic. Pentru că, cel mai adesea, demersul artistic te duce la patimile din tine, de cele mai multe ori grosiere şi bădărane şi, mai puţin la forţa unor sentimente şi stări de spirit pozitive, spuse în forţă, cu tărie sau cu har.
Literatura nu e niciodată ficţiune pentru că omul care o scrie nu e niciodată o neexistenţă. Scriitorul e o existenţă, uneori, atât de tuşantă, încât se năpusteşte la tine ba din televizor, ba din computer, ba din filele cine ştie cărei funcţii primadonice în societate.
Literatura are întotdeauna, dar întotdeauna morală, chiar şi când o neagă cu obstinaţie. Pe domnul Manolescu nu îl interesează morala scrierilor literare, însă, tocmai ea este sursa plăcerii, a hedonismului minţii, fiindcă mintea caută să se bucure de adevăruri esenţiale, de sentimente profunde, clare, bine prinse în cuvinte, care te elevează.
Tocmai de aceea, într-un alt articol, din martie 2001, despre prostul gust, autorul nostru pleda pentru moralitatea gesturilor, cum e normal, pentru că, în lipsa moralităţii şi a veridicităţii vieţii şi a gesturilor noastre, literatura şi viaţa socială nu mai ne înalţă ci ne aţâţă doar la lucruri ce ne sub-umanizează.
Sunt convinsa că enunţul plin de adevăr: “literatura nu e niciodată ficţiune” e recunoscut de către toţi în forul lor interior. De ce? Pentru că atunci când se vorbeşte despre literatură, literaţi sau intelectuali, deodată, fiecare dintre noi, receptăm atât literatura / scrisul gazetăresc cât şi pe cei care le produc drept exponenţii unor intenţii şi adepţii unui partizanat anume.
Literatura spune lucruri mai mult sau mai puţin fundamentale despre Dumnezeu, om, lume, chiar dacă mai mult sau mai puţin voalat. Cei trei termeni- Dumnezeu, om, lume - conţin în ei toată desfăşurarea falduroasă [ cu multe falduri] a literaturii.
Literatura genială e literatura care conţine cea mai profundă şi coerentă explicaţie şi definire a omului în relaţia sa cu Dumnezeu şi cu lumea, bineînţeles, şi cu sine. Nu trebuie să Îl introduci pe Dumnezeu într-un roman ca să vedem că scrii împotriva Lui şi nici nu trebuie să ne spui cum arăţi şi ce simţi faţă de anumite lucruri, dacă personajele sau poezia ta emană, din plin, propria ta decadenţă.
Dacă îl citim pe Mircea Cărtărescu înţelegem imediat că avem de-a face cu un literat care îşi fantasmagorizează existenţa şi experienţa dar nu cu un om de spirit profund.
Plonjeul în fantasmagoric, în ferocitate sau în continua altercaţie cu Dumnezeu, ca la Nietzsche sau Gide, fac din literatură un spaţiu al deversărilor reziduale interioare.
Literatura nu e poveste, după cum patimile şi dracii nu sunt ficţiuni teologice. Am dori noi să fie, dar nu sunt! Explozia exterioară şi interioară de pornografie şi violenţă a postmodernităţii ne arată că suntem nişte oameni stăpâniţi de pulsiuni incontrolabile, pentru că nu le mai tăiem capul ca la şarpe ci ne hrănim şerpii la sân.
Critica literară se ocupă cu înţelegerea şi inventarierea personajelor literare…ca şi cum ar fi entităţi reale. Nu le consideră ficţiuni…după cum nici domnul Manolescu nu le consideră, cu adevărat, ficţiuni.
Nimic nu e ficţional…pentru că ficţionalul e un real deformat. Nu poţi să îţi imaginezi lucruri pe care nu le-ai văzut niciodată, de care nu ai habar. Glosezi pe lucruri deja ştiute, postmodernizezi realitatea, gândurile, visul, sentimente majore şi minore ale persoanei umane…dar nu inventezi din nimic.
Numai Dumnezeu creează lucruri şi existenţe care nu fuseseră niciodată mai înainte. Artistul foloseşte materia lui Dumnezeu, cuvântul, pe om şi îl prezintă în frumuseţea sau în urâţenia lui. Teologia ortodoxă vorbeşte de demonizarea omului cât şi de transfigurarea lui reală, printr-un mod de viaţă ales liber. Omul se satanizează pentru că se afundă în rău, după cum, tot atât de uşor poate să se transfigureze, prin harul lui Dumnezeu, ca să fie făptură nouă.
După 80 şi ceva de cărţi de literatură, după ce am pictat şi sculptat…am renunţat la artă tocmai datorită faptului că am înţeles, că în adevărata artă- în mod duhovnicesc înţeles cuvântul artă - omul e chemat să se zidească pe sine ca făptură nouă, şi, prin sine, să îi lumineze, să îi schimbe şi pe alţii.
Omul e cel care trebuie să se înfrumuseţeze cu lumina veşnică a Treimii în primul rând şi apoi poate să îndumnezeiască şi mediul din jurul lui şi pe cei care îl ascultă şi intră în contact cu el.
Însă, după cum aţi văzut, după ceva timp, am reînceput să scriu literatură la nivel online, o altfel de literatură, în care îmi dozez, în mod deliberat, adevărurile pentru ca ele să fie percutante…ne mai lăsându-mă afundat deplin în vâscozitatea unor sentimente negative. Le sugerez dar nu mai petrec în ele.
Problema e că literatura, de obicei, se scrie din mijlocul acestei vâscozităţi telurice, pe care oamenii care se curăţesc de patimi nu o mai suportă. De aceea nu mă mai simt… un literat, pentru că nu mai cred că trebuie să îmi pierd timpul cu nararea depravării umane în roman, teatru, nuvelă, poezie . Am fost un literat…însă acum mă simt din ce în ce mai mult un teolog ortodox, care destructurează din interior literatura făcând-o predică.
Domnul Manolescu spune că e un cititor “care nu s-a maturizat şi iubeşte basmele”. Renunţarea mea la literatura care narează interiorul omului pătimaş, mai degrabă decât pe al celui înduhovnicit a însemnat trezirea mea…din basme.
Şi mie mi-au plăcut şi îmi plac basmele, povestirile cu acţiuni fantastice ca multor copii sau ca tuturor copiilor mici şi mari. Însă îmi plac pentru adevărul din ficţiunea lor, pentru morala lor…şi nu le confund niciodată cu ce nu sunt. Nu cred că filmul, jocul pe calculator, fantezia din carte sunt altceva decât sunt…tocmai de aceea le tratez ca atare…şi nu mă las îmbrobodit de falsitatea lor.
Însă ştiu că în mijlocul fanteziei e un miez de realitate…şi tocmai de aceea citesc fantezia pentru ca să găsesc realitatea autorului ei sau a conţinutului ei.
Nu îmi imaginez că un critic literar ca academicianul Manolescu se pierde în irealitate, pentru că nu ar mai fi atât de atent cu cei pe care îi recenzează. Spre exemplu, se duce la teatru şi observă prestaţia grupului de actori care au pus în scenă Cadavrul viu al lui Tolstoi…şi desfiinţează în câteva fraze toată prestaţia actorilor.
“Spectacolul a sfârşit prin a mă obosi”.Tot ce stă în faţa noastră e de aprofundat şi de înţeles. Totul e de citit şi de înţeles.