"Cel ce se lupta cu monstrii sa ia aminte sa nu devina el insusi un monstru. Iar de privesti indelung abisul, afla ca si abisul iti scurteaza strafundul sufletului."(Nietzsche)
Ai privit vreodata cerul, stand pe iarba moale, cu mainile impreunate sub cap -tentaculele unui gand? L-ai simtit cum se apropie, atras de gravitatia sufletului tau si cum abisul lui iti devoreaza suflul pana la asfixiere...si te amuteste, iti preseaza trupul inert pana devii una cu pamantul...si iti contempla la randu-i agonia care pare a fi incremenit in niste ochi iesiti din orbite in care lacrimile s-au pietrificat, luand chipul blestemelor...grosolane iti par mainile zeului, chingi imbratisand trupul tumefiat, trantindu-l in poala-i plina de tarana si sange si raze impletite ca serpii...ce te-nconjoara si iti panseaza ranile, sigilandu-le inlauntrul stratului gros de piele.
Am atipit cantandu-mi oda cu glas de lebada..cantul unui cadavru care inca isi mai taraste oasele ingalbenite pe poteci cu gratii, poteci laturalnice...poteci spre nicaieri, dar ale caror curbe ademenitoare incetoseaza privirea pana cand totul devine...bezna...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu