sâmbătă, 30 mai 2009


Intre felul in care ne autopercepem si felul in care suntem vazuti de ceilalti, se intinde uneori intregul Grand Canyon.
Desigur, cu totii ne-am plamadit vise legate de viitorul propriu si cu siguranta ni s-a intamplat uneori sa ni se rada in fata atunci cand am cutezat sa transpunem visele in cuvinte. Intr-o lume suprapopulata, ramane in continuare extrem de dificil sa gasesti o persoana care sa rezoneze cu tine, care sa creada in tine si in planurile tale. Sa fie din cauza ca suntem o specie in punctul final al existentei, o specie care in ciuda frazei apocaliptice: "speranta moare ultima", si-a ingropat speranta si increderea demult-demult?
De mici suntem bombardati cu doua fatete opuse ale existentei: viata e grea si visele, modelele catre care trebuie tintite. Intr-un final, majoritatea cadem sub povara extremei depresive. In momentul in care insa incetam a mai avea vise, adormim. Mie personal imi place mult sa dorm. Dar cand sunt treaza vreau sa am vise, sa am un tel, sperante, planuri. Si chiar daca dau zi de zi peste depresivi cronici, nu vreau sa adorm. Pentru ca somnul asta al depresivilor e egal cu moartea. Oamenii fara speranta, oamenii care vad lumea intr-o singura nuanta de negru nu mai sunt decat niste morti vi, niste fiinte care au murit demult, in ciuda faptului ca continua sa indeplineasca functii motorii. Eu vreau sa traiesc!!!

Un comentariu:

Anonim spunea...

I love reading an article that can make men and women think.
Also, thank you for permitting me to comment!

Also visit my blog Biotechnology