duminică, 30 noiembrie 2008

Ai fost si esti doar om...

Ai fost si esti doar om
Si cu greseli si cu păcate
Dar om.
Iar cine poate sti ce-i în adânc?
Doar tu si clipa ce-a trecut!
Si dacă dor cuvinte-acum
Sunt pentru că au fost
Si nu oricum
Ci cu un singur rost
Ca tu să fii
Si mai presus de toate,om!

(Mirela Hincianu)

doar toamna?


Masca...vălul necunoscut al sufletului


Acum ceva timp am fost la teatru,am fost o norocoasa am avut loc in al doilea rand.Pentru prima data m-au surprins actorii.Nu stiu de ce...probabil ca am fost la cativa metri de acestia.Mi s-a parut asa ca un fel de sclipire in ochii lor,parca ca si spectator erai implicat in acea poveste.Parca cu totii eram ancorati acolo pierzand notiunea timpului si a spatiului.Cand s-a terminat spectacolul,parca era un vis din care te trezeai.Actorii au fost Dumnezeu pentru doua ore.In mod ingrat peste ceva timp nu ne va mai ramane in memorie ceea ce am simtit in acel moment.

Zahir-Paulo Coelho


Un pasaj care mie imi place:

,,De aceea e asa de important sa lasi anumite lucruri sa treaca.Sa le dai drumul.Sa te desprinzi de ele.Oamenii trebuie sa inteleaga ca nimeni nu triseaza, uneori castigam,alteori pierdem. Nu astepta sa ti se dea ceva inapoi, nu astepta sa ti se recunoasca efortul, sa ti se descopere geniul, sa ti se inteleaga iubirea. Incheie niste etape.Nu din orgoliu , din neputinta sau mandrie, ci pur si simplu pentru ca acel lucru nu se mai potriveste cu viata ta.Inchide usa, schimba discul, fa curat in casa, sterge praful.Inceteaza sa mai fi cine erai si transforma-te in cine esti."

sâmbătă, 29 noiembrie 2008

Animus si Anima


Conform psihologiei lui Jung animus si anima sunt doua arhetipuri ce figureaza in psihicul uman.
Primul reprezinta modelul ideal barbatesc existent in psihismul femeilor.Al doilea reprezinta modelul ideal feminin existent in psihismul barbatilor.
In iubirile noastre neimplinite noi tanjim,de fapt dupa aceste modele!

Murim...ca maine-Magda Isanos

"E-asa de trist să cugeti ca-ntr-o zi,
poate chiar maine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stea voiosi,
în vreme ce vom putrezi.


Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri si de ploi,
cu par din care siruie racoare...


Si iarba asta o să mai rasara,
iar luna tot asa o să se plece,
mirata, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oara.


Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate
gasi atata vreme pentru ura,
când viata e de-abia o picatura
intre minutu-acesta care bate


si celalalt - si-mi pare nentelesi
si trist ca nu privim la cer mai des,
ca nu culegem flori si nu zambim,
noi, care-asa de repede murim."

vineri, 28 noiembrie 2008

Inălţare sau decădere?


Care este bariera dintre mărire şi decădere? Cum se face oare că astăzi stăpânim lumea şi mâine ne afundăm în mocirlă? Cine poate şti când trebuie să spunem „stop” pentru a nu cădea în derizoriu? Cine poate prevedea oare războiul, pe timp de pace?
Atâtea întrebări fără răspuns... Dar oare cine este responsabil pentru toate acestea? Evident, omul... Omul cel schimbător, omul cel perfid, omul cel egoist, omul cel linguşitor... De la adulaţie la ignoranţă este un drum atât de lung, şi totuşi prea scurt...
Falsitatea este percepută ca un atribut necesar spre mărire, minciuna de asemenea... Nu ne gândim însă că va veni un moment în viaţa fiecăruia dintre noi când tocmai ceea ce ne-a urcat pe culmi într-o vreme, ne va arunca în prăpastie când ne vom aştepta mai puţin... Căci, nu-i aşa, roata se întoarce, mai devreme sau mai târziu... iar timpul nu face rabat pentru nimeni...

Poate că...


"Viaţa este o îndelungă lecţie de umilinţă", spunea cu mulţi ani în urmă dramaturgul scoţian James Matthew Barrie.
Tragediile personale, cele din care ne facem atâta sânge rău, arareori se transformă în drame... astfel că ar trebui să cumpănim mai mult, să strângem din dinţi şi să mergem înainte. Viaţa nu a început cu o persoană anume, şi nu se termină cu ea... Trăim din amintiri atâta timp cât vrem să facem asta. Mai mult sau mai puţin, o facem cu bunăştiinţă. Am observat că oamenii au o plăcere nebună de autocompătimire, dusă la paroxism uneori. Dacă nu există nimeni care să ne susţină orgoliul rănit, căutăm o modalitate de a ne expune suferinţele în public...Indiferenţa, calitatea oamenilor slabi... ignoranţa – asemenea... Infatuarea – suprema dovadă a inferiorităţii... Toate acestea ne transformă... Am fost umiliţi, dezamăgiţi, trădaţi, îndureraţi, plini de dor, plini de ranchiună... trebuie să răspundem pe măsură, nu? Asta aş fi spus acum ceva timp... Dar nu... Citându-l pe Confucius, „se cuvine a răsplăti binele prin bine, dar să răspunzi răului prin dreptate”... Răul nu aduce cu el decât victime... Iar oamenii nu au fost creaţi pentru a fi victime...

O idee poate fi importanta si fara a fi adevarata!


O lupta continua.Cine vrea sa dovedeasca prea multe nu dovedeste nimic.Unii nu vor sa inteleaga ca nu poti schimba lumea cu una cu doua,e greu si sa-ti mentii viata proprie la o linie.Sunt de parere ca fiecare persoana isi intelege viata,libertatea,interesele si placerile diferit.Cred ca noi ne nastem cu un scop,si-l indeplinim,dar prin ce mijloace numai noi decidem.Scopul nu trebuie confundat cu destinul.Spun doar ca e o treaba ciudata si nimeni n-o sa poata s-o inteleaga prea bine vreodata,insa ascunsi dupa cuvinte n-o sa fim in siguranta.Mai simplu pentru noi este "sa o taiem pe reticenta",sa dam uitarii,pana la urma cine e interesat?Ciudat este insa ca traim o viata anosta,noi nu facem nimic pentru a fi fericiti,noi credem ca "fericirea cade din cer",dar nu am misca un deget ca totul sa fie bine.Nu mai suntem aceeasi.Ne-am schimbat.Problema nu se pune ca incepem sa ne confundam cu ceilalti,se pune problema ca incepem sa invatam,sa luam ce e bun de la ceilalti.Faptul ca ne pierdem identitatea,tine de noi si nu de ceilalti.Nimeni nu ne spune nu mai cantati colinde de Craciun.Nimeni nu spune nu va mai imbracati cu hainele vechi.Dau un exemplu.De ce am fi ridicoli?Ca asa ne-ar considera ceilalti,nu? Si atunci ce e mai important pentru noi,ce cred ceilalti sau ce credem noi insine?Raspunsul este ca nu altii ne fac noua rau,nu ceilalti sunt de vina ca ne-am pierdut, ci noi sa incercam sa nu mai dam vina pe altii pentru ceea ce suntem,pentru ca suntem ceea ce vrem sa fim.Ne multumim sa ne luptam in cuvinte si atat.De ce oare?

Esenta cuvintelor


Cat de mult inseamna cuvintele!Uneori e bine sa le spui, dar alteori e mai bine sa taci, sa ti le spui doar tie... uneori e bine sa actionezi sub impulsul secundei, chiar daca in secunda urmatoare, vazand rezultatul actiunii/inactiunii tale te ia dracu pe sus... Regretele iau locul sentimentului de infaptuire dar sunt lucruri pe carele poti reface, pentru astea nu exista regret, dar daca distrugi ceva ce nu poate fi reparat, atunci chiar trebuie regretat, desi toate se intampla cu un scop... din ceva negativ poti scoate ceva ce niciodata nu te-ai gandit, ceva atat de pozitiv incat sa te faca sa zambesti toata ziua...

Hazard


Suntem supuşi hazardului ? Există o lege ce ne guvernează existenţele precare...Plecăm din viaţă aşa, pur si simplu ...Fără a spune un ultim „adio”...Fără să ne dăm seama de injusta decizie divină la care am luat parte doar ca umili spectatori....Am crezut că lucrurile rele nu se întâmplă decât atunci când le căutăm.... Şi că durerea este paşnică. Căci poate nu ne încătuşează pe nerăsuflate, fără să apucăm a riposta. Aş fi mizat şi eu pe această teorie până într-un punct, dar realitatea (fie ea hazard sau nu) m-a făcut să zâmbesc, pentru motivul că n-am riscat pe o miză atât de tăioasă.Întotdeauna m-am întrebat ce se întâmplă atunci când îţi pierzi cunoştiinţa. Pe unde îţi umblă mintea. Încotro se duc toate simţirile tale. Cum este fără simţiri, fără cuget? Ciudat... Înspăimântător pe alocuri... Chiar şi faptul că nu eşti stăpân pe propriile mişcări este înfiorător... Ceva asemănător cu paralizia, dar în care simţi durerea acelor ce-ţi sunt străpunse în cautarea unor vene lipsite de vlagă.Viaţa trebuie să te mai şi lovească pentru a-ţi deschide ochii. Pentru a te face să vezi ceea ce tu negi în sinea ta cu abnegaţie. Degringolada în jurul căreia ne învârtim existenţele noastre prăfuite de timp ne acoperă ochii, inima şi mintea cu pânze bine ţesute, cu fir de mreje vrăjite, în chip de oameni. Cu cât mai sus te înalţă speranţa într-o lume utopică/iluzorie, cu atât prăbuşirea este mai dureroasă.

ceva nu e la locul sau...


Nu-mi plac obiectele si, cu atat mai mult, nu imi place sa le posed. Tot ce tine de norocul si forta mea vine din capul meu. Singurele lucruri care ma fac, intr-adevar sa visez... Ele sunt atat de luxoase, incat nu mi le pot permite sau oferi. Ele se numesc "spatiu" si "timp".

Un drum,dar niciodata acelasi


Pentru mine, calatoria nu inseamna sa ajung undeva, ci sa plec. Inseamna neprevazutul escalei urmatoare, dorinta niciodata implinita de a cunoaste fara ragaz altceva, inseamna ziua de maine, vesnica zi de maine...

Parerea ta...


Poti sa atingi apogeul in estetica uratului? Oare acolo circula aceleasi zvonuri rautacioase ca si in lumea de care icerc sa ma repliez inca de la prima crapare a pleoapelor? Si totusi acela care a clasificat oamenii dupa doua criterii considerate indispensabile cotidian nu a stiut ca numai o nulitate sufocata de dezgust ar putea pune pret pe trasaturile frumosului...

luni, 24 noiembrie 2008

Ideea zilei


"Nu te întreba de ce are lumea nevoie; întreabă-te ce te face pe tine viu. Apoi mergi si împlineste acel lucru. Pentru că lumea are nevoie de oameni vii."

(Howard Thurman)

Concluzie


Mi se intampla ca in fiecare an in ultimele 2 luni sa mi fac asa un inventar la ce am facut,ce am realizat ce am pierdut si ce am castigat.Ma napadesc ganduri in fiecare seara cu ce as fi putut face,si cum.Anul asta aveam impresia ca voi termina pe un minus atat de mare cat sa acopere si anul care vine.Si stau si mi adun maruntul din suflet sa vad daca mai pot face ceva....Am invatat multe despre mine,si ..doamne cate lucruri nu stiam despre propriul eu.Am invatat multe despre puterea timpului,si ascutimea realitatii,despre sentimente si false sentimente....Merg inainte... orice as face ,merg inainte,asa mi am construit propiul drum cu interzis a da cu spatele sau intoarcerea...da mai calc prin gropi,probabil din cauza cetei ce unii o lasa peste sufletul meu,sau din cauza ploii dupa o dezamagire,care curge atat de tare ca de abia mai vad pe unde calc...sau pur si simplu sunt niste gropi atat de bine camuflate de altii,ca nici cu 3 perechi de lentile ale realitatii nu le vad...
Azi apreziez timpul...mai mult ca oricand...Când îţi merge relativ bine nu prea ai de ce să te plângi, dar când timpul ţi-e drămuit cu atenţie în aşa fel încât să nu poţi amâna cu încă 10 minute trezitul de dimineaţa, ajungi să îţi foloseşti doar scurtele moment de respiro pentru micile gânduri pe care altfel nu mai aveai timp sa le ai...Nu ti mai vezi prietenii la fel de des...insa si o intalnire de 10 minute intr-o intersectie a devenit mult mai valoroasa decat inainte...
Si pana la urma sfarsitul asta de an sper sa fie mai bun ca precedentul ca balanta va fi macar in echilibru perfect cu sufletul....Indiferent de tot ce a fost pe parcursul anului si indiferent de ceea ce va urma...cred ca elanul tineretii inca ma face sa ma trezesc zambind dimineata,sperand in fiecare zi ca va fi mai bine ca mintea va face din nou cunostinta cu sufletul,ca se vor intelege ei acolo in felul lor ca inainte,ca sufletul va mai da o sansa increderii...si ca naivitatea si copilaria ma vor ma mai vizita,macar asa din cauza dorului...

Revelatie


Atarnata de un curcubeu, lumina refractata imi arde retina. Brusc, vad lumea cu alti ochi, cu lacrimi arse, cu gene smulse. Privesc prin geam si albastrul cerului e acum rosu, frunzele sunt maro, pamantul e galben, apa e verde. Pana si ochii imi sunt albastri...o lume pe dos, un revers al existentei, un exod catre o imagine in oglinda. Eu acum sunt tu, si tu esti eu...un eu in alt eu. Si de abia acum pot spune ca te cunosc, sau ca ma cunosc?! Un moment de revelatie! De fapt, trebuie dat la o parte valul negru al fiintei noastre din dreptul ochilor pentru ca lumina lumii sa ni se dezvaluie. La inceput e echivalentul unei orbiri, dar treptat devine obisnuinta, necesitatea de a vedea lucrurile altfel, ca intr-un tablou suprarealist...asta se intampla de obicei cand esti copil...da...copilul din mine...l-am resuscitat...dar pentru cat timp?

Inspiratie


Intâlneşti adesea in viata oameni care te inspira, momente care te fac sa plutesti, cuvinte care iti deschid mintea si sufletul, minuni ale lumii, grotesti imagini diabolice, diafane aripi de ingeri, bine si rau...adesea crezi ca ii cunosti pe cei din jur si ramai dezamagit de slaba ta perceptie asupra celuilalt...viata e o mare taina, pe care doar glasul dumnezeirii o poate rosti si implini, la fel cum iadul o poate narui chiar si aici, pe pelicula subtire ce desparte absolutul de neant, pamantul....

duminică, 23 noiembrie 2008

Drumurile mele...anotimpurile vietii


Am plecat cu soare, m-am intors cu ceata. Am plecat intr-o toamna plina de culoare, am revenit intr-un inceput de iarna cenusie. Urasc ceata, urasc starea de nesiguranta, urasc sa nu stiu drumul care mi se deschide inainte. Am de ales intre a ma opri si a astepta sa vina un vant care sa spulbere neincrederea sau sa-mi continui drumul, cu pasi mici, dar siguri si cu speranta intr-o zi mai buna. O viata intreaga suntem in cautarea noastra si incercam sa raspundem la intrebarea... cine sunt eu?

Cuvinte fara ecou


Harnici si darnici, formam din cuvinte imbelsugate propozitii... incercam sa ne exprimam trairile, fanteziile, deziluziile, idealurile, sperantele. Oare cat de mult ii intereseaza pe cei din jurul nostru trairile noastre? Minciuni scrise frumos, dragoste perfecta, adevaruri goale, trairi imense, viata pierduta, sperante desarte, inimi dezgolite, zile fierbinti, ploi reci, pasiuni trecute, iubiri amagitoare, sentimente stinse, dorinte ascunse, vise minunate, iluzii frumoase,zile triste care nu se mai sfarsesc, bucurii trecatoare... cuvinte fara ecou. Multumirea noastra ar fi sa primim raspuns de la cei care ne inteleg, de la cei carora le pasa.

Melancolie


Astazi as vreau sa ma scald in culori. Sa fiu acolo unde doar gandul meu poate ajunge... Sa fie liniste si sa ma las purtata de fiori, de vise si doruri. Sa prind in brate tot zbuciumul din mine si sa il revars spre zarile senine, sa poposesc o clipa departe.... Sa ascult gandul care se impleteste cu vantul, sa alung taina care se poarta pe carari cu pasi stingheri .Si eu voi fi acolo doar o frunza, ce va sopti..., e toamna... in inima... melancolie.

Liderul


Un lider este un om care,din nebunie sau bunatate excesiva,se ofera voluntar sa ia asupra lui problemele celorlalti.Exista putini oameni atat de nebuni,de aici si calitatea eronata a conducerii in toata lumea.Simti linistea mea in nelinistea ta?

sâmbătă, 22 noiembrie 2008

am incercat...


Mereu am cautat sa ma autodepasesc..mereu am incercat sa vad dincolo de ceea ce sunt..sa vad ceea ce as putea fi...doar ca am ramas numai la a ma gandi la asta, am renuntat mult prea usor de fiecare data...mi-a fost frica...frica sa nu esuez.Fiecare din noi avem acest sentiment, de teama, dar la mine acesta s-a instalat atat de repede si de bine in mine ca acum nu il mai pot scoate cu nimic si de fiecare data cand incerc ceva nou apare parca ma impiedica sa duc la bun sfarsit ce imi propun.Si inca nu m-am obisnuit cu el.De fiecare data ma sperii si dau inapoi cand ma gandesc ca as putea sa esuez...!

Schimb de roluri...


Azi nu sunt eu si sunt obosita...Obosita de atata lumina,de atata sunet...obosita de atata somn.Somn al ratiunii,presarat cu inconstienta unui eu dominat de sentiment.Cand s-a mai intamplat si asta?Azi cerul e mai sus,pamantul e mai rece si patul meu e mai neprimitor ca niciodata.Azi nu sunt eu.Si visez...visez la ziua de ieri care pare atat de aproape si la cea de maine care refuza sa vina.Privesc la particulele de praf care danseaza in aer in lipsa unei alte ocupatii.Caci astazi sunt plictisita.Si seaca.Azi nu zambesc vreau sa fiu lasata sa dorm.Mi-am pierdut glasul.Azi ascult,dar nu pot sa vorbesc...O liniste ciudata a pus stapanire pe mine si incepe sa doara.Linistea nelinistii mele.Totul pare departe,departe de sinele meu infundat de suspine

Vin sarbatorile...


Nu-mi place iarna, urasc frigul...dar astazi mai mult ca niciodata mi-as dori sa ninga cu fulgi mari de nea...sa privesc pe geam tinand in mana o cana cu ciocolata calda, dupa care sa ies la o plimbare nebuna in "noua lume alba"...Simt venirea sarbatorilor de iarna, momentul cand incercam sa fim altfel, sa iubim, sa daruim si sa lasam aceea stare de visare sa pluteasca deasupra noastra.

joi, 20 noiembrie 2008

posibilitati de autorealizare


Multe sunt drumurile ce ni se arata la orizont. Cand ma gandesc la mine, in copilarie, nu-mi imaginam ca o sa ajung aici, acum, la convingerile pe care le am astazi, la dorintele pe care le am astazi, la planurile de viitor.In fiecare zi aud aceleasi lucruri, aceleasi cuvinte, aceleasi propozitii cu punct si semnul intrebarii la sfarsit. “La ce dai?”, “A, la drept? Jurnalism? Ase? arte? Automatica? Litere? Farmacie? Aaaa, vrei sa pleci in Anglia? Aaaaa, la UNATC?” cu acelasi raspuns ofilit si rasuflat, cu-aceeasi expresie a gurii mele: “Da, chiar acolo”, care dupa ce tace nu se mai deschide sa-si lase forma dintilor in ceara aerului razand, cum fac ei dupa ce spun: “Aaaa, o sa fim colegi/colege.”. Nicio propozitie cu semnul exclamarii la sfarsit. Dupa asta tanjesc. Totul e imprevizibil, n-am de unde sa stiu ce ma asteapta, tocmai de-asta. Uneori ma gandesc sa le zic ca deja am o meserie, una secreta, si nici macar n-am avut nevoie sa fac o facultate, dar cred ca n-ar intelege ca eu am meseria de nisip. Ma rup de realitate si intorcandu-ma la copilarie, stiu sigur, ca aproape toti copiii, visam prostii.Uneori intreceam masura: cand ma fac mare, ma gandeam, am sa fiu acceleratul de Viena! Copila... Cineva a incercat sa ma convinga sa ma fac pietricica si, ce-i drept, pe mine insumi ma atragea stabilitatea, linistea si echilibrul rotunjimilor. In schimb, familia, dimpotriva, dorea sa am o contingenta cu timpul. Mi s-a zis sa ma fac ou. Si-ncepeam sa plang, nu intelegeam cum ma pot face asa ceva. Abia acum am inteles ca oul e nastere si facere intr-o singura faptura, trecatorul timp prins intr-un invelis fragil, din el putand deveni tot ce vreau. Dar multe sunt drumurile vietii, si-am o meserie, aceea secreta, am devenit deja altceva. De ceva vreme sunt nisip intr-o clepsidra, poate pentru a impaca ambele tabere ce ma sfatuiau in copilarie, caci nisipul e chiar atemporalilatea, iar clepsidra simbolul de veacuri al trecerii timpului. Stiu ca a existat inca de la egipteni, printre hieroglifele lor si insemna: “Doamne cum alearga timpul” sau “Apune soarele”. Nu e usor sa-ti gasesti un “post” atat de comod, dar spre fericirea mea am fost angajata ca nisip necalificat .Multa vreme toate au decurs normal, dar pe neasteptate a dat nenorocirea peste mine, am inceput sa ma aglomerez, sa ma incheg pe zi ce trece, pentru nisip fiind o catastrofa la fel de mare .Decat ca la noi, nisipul din clepsidra, treaba asta nu e legata de varsta. Nisipul nu imbatraneste. Am incercat, sa ma scurg cu capul in jos, dar sfarsitul ar fi acelasi ca atunci cand m-as scurge normal, minute in sir, uneori ceasuri intregi, ma chinui acolo dand din maini si din picioare, timp in care ouale nu mai fierb, clepsidra se opreste, si puzderia de nisip asteapta inactiva deasupra crestetului capului meu. Iar firele astea de nisip nu ma grabesc, nu scot o vorba, dar prin simpla lor existenta exercita un fel de presiune muta, morala asupra mea ce ma scoate din sarite. Si nici sa spun ca n-am ce sa fac nu pot, caci am, doar am pornit de la inceput cu aptitudinea de a ma prefira. Cu alte cuvinte, sunt absolut nepotrivita pentru o clepsidra. In asemenea momente imi trece prin minte orice. Cine m-ar vedea acum, nu ar crede pentru nimic in lume ca puteam sa ma angajez ca spatiu vid pentru becuri. Si-acum sunt iar intepenita in gatul clepsidrei. Desi, daca as indrazni sa risc, acum n-as fi silita sa stau sa-mi sug burta pentru a ma strecura prin gatul asta blestemat, ci calarind pe niste valuri uriase, dand palme furtunii, as strabate oceanele. Dar scuze, am meseria asta. Am reusit sa ma strecor dincolo. Incepe o noua zi si ati intors clepsidra. Acum ma scurg...

Si nu uita ca...


"Cei mai tristi solitari si-au cautat o ocupatie oarecare in cadrul singuratii lor, ca sa le treaca timpul, in loc sa semene ceva pe malul acelui izvor din adanc, sa astepte incoltirea semintelor si fructul. Dupa care, revenind intre oameni, sa le arate rodul muncii lor. Iar oamenii vor spune, poate, ca n-avem in palma decat niste pastai seci care nu potolesc foamea nimanui. Atunci vom sti ca nu izvorul din adanc a fost de vina, ci noi nu ne-am priceput sa cultivam pamantul sau n-am avut destula rabdare sa asteptam sa se coaca roadele. Le-am cules verzi si ele ni s-au uscat in palma." (Octavian Paler)

Picatura ce umple paharul...


E greu de spus care e acea caramida care darama intregul castel.Sa fie una dintre cele de la baza,una de mai sus sau poate ultima asezata...asa e si cu iluziile noastre e una ce le devasteaza pe celelalte,e ceva ce nu se potriveste cursului firesc al anumitor lucruri,e ceva ce se prabuseste iar in jur zaresti totul spulberat...fie din cauza fundatiei subrede fie o piesa prost aranjata pe undeva fie cea din varf.Toate se aduna iar deodata...bummm...a cazut totul...dar nu te speria cu multa vointa si mare grija poti construi totul la loc...vei realiza ceva si mai maret decat te asteptai!Incearca doar...!

marți, 18 noiembrie 2008

MOARTEA LUI FULGER-G.COSBUC


In goana roibului un sol,
Cu frau-n dinti si-n capul gol,
Rasare, creste-n zari venind,
Si zarile de-abia-l cuprind,
Si-n urma-i corbii croncanind
Alearga stol.
El duce regelui raspuns
Din tabara.
Si tine-ascuns
Sub straiul picurand de ploi
Pe cel mai bun dintre eroi
Atata semn de la razboi,
Si-a fost de-ajuns!
Pe Fulger mort!
Pe-un mal strain
L-a fulgerat un brat hain!
De-argint e alb frumosu-i port,
Dar ros de sange-i albul tort,
Si pieptul gol al celui mort
De lanci e plin.
Sarmanul crai!
Cand l-a vazut
Si, cand de-abia l-a cunoscut,
Cu vuiet s-a izbit un pas
De spaima-n laturi si-a ramas
Cu pumnii stransi, fara de glas,
Ca un pierdut.
Sa-i moara Fulger?
Poti sfarma
Si pe-un voinic ce cuteza

Sa-nalte dreapta lui de fier
Sa prinda fulgerul din cer?
Cum pier miseii daca pier
Cei buni asa?
Dar mane va mai fi pamant?
Mai fi-vor toate cate sant!
Cand n-ai de-acum sa mai privesti
Pe cel frumos, cum insuti esti,
De dragul cui sa mai traiesti,
Tu soare sfant?
Dar doamna!
Suflet pustiit!
Cu parul alb si despletit
Prin largi iatacuri alerga,
Cu hohot lung ea blestema,
Si tot palatul plin era
De plans cumplit.
La stat si umblet slaba ce-i!
Topiti sunt ochii viorei
De-atata vaiet nentrerupt,
Si graiul stins si-obrazul supt
Si tot vestmantul doamnei rupt
De mana ei!
De dorul cui si de-al cui drag,
Sa-mi planga sufletul pribeag,
Intreaga noaptea nedormind,
Ca s-aud roibii tropotind,
Sa sar din pat, s-alerg in prag,
Sa te cuprind.

Nu-l dau din brate nimanui!
Inchideti-ma-n groapa lui
Ma lasi tu, Fulgere, sa mor?
Iti lasi parintii-n plans si dor?
O, du-i cu tine, drag odor,
O, du-i, o, du-i!
Ah, mama, tu!
Ce slaba esti!
N-ai glas de vifor, sa jelesti;
N-ai maini de fier, ca fier sa frangi;
N-ai mari de lacrami, mari sa plangi,
Nu esti de foc, la piept sa-l strangi,
Sa-l incalzesti!
Si tu, cel spre batai aprins,
Acum esti potolit si stins!
N-auzi nici trambitile-n vai,
Nu vezi cum sar grabiti ai tai
Radeai de moarte prin batai,
Dar ea te-a-nvins.
Pe piept, colac de grau de-un an,
Si-n loc de galben buzdugan,
Faclii de ceara ti-au facut
In dreapta cea fara temut,
Si-n mana care poarta scut
Ti-au pus un ban.
Cu faclioara, pe-unde treci,
Dai zare negrilor poteci
In noaptea negrului pustiu,
Iar banu-i vama peste rau.

Merinde ai colac de grau
Pe-un drum de veci.
Si-ntr-un cosciug de-argint te-au pus
Deplin armat, ca-n ceruri sus
Sa fii intreg ce-ai fost mereu,
Sa tremure sub pasu-ti greu
Albastrul cer, la Dumnezeu
Cand vei fi dus.
Mirati si de rasuflet goi,
Vazandu-ti chipul de razboi,
Sa steie ingerii-nlemnit;
Si, orb de-al armelor sclipit,
S-alerge soarele-napoi
Spre rasarit!...
Iar cand a fost la-nmormantat,
Toti mortii parca s-au sculat
Sa-si planga pe ortacul lor,
Asa era de mult popor
Venit sa planga pe-un fecior
De imparat!
Si popi, sirag, cadelnitand
Ceteau ectenii de comand
Si clopote, si plans, si vai,
S-ostenii-n sir, si pas de cai,
Si sfetnici, si feciori de crai,
Si nat de rand.
Si ma-sa, biata!
Cum gemea
Si blestema, si se izbea

Sa sara-n groapa: L-au inchis
Pe veci! Mi-a fost si mie scris
Sa ma destept plangand din vis,
Din lumea mea!
Ce urma lasa soimii-n zbor?
Ce urma, pestii-n apa lor?
Sa fii cat muntii de voinic,
Ori cat un pumn sa fii de mic,
Cararea mea si-a tuturor
E tot nimic!
Ca tot ce esti si tot ce poti,
Parere-i tot daca socoti
De mori tarziu ori mori curand,
De mori satul, ori mori flamand,
Totuna e!
Si rand pe rand
Ne ducem toti!
Eu vreau cu Fulger sa raman!
Ah, Dumnezeu, nedrept stapan,
M-a dusmanit traind mereu
Si-a pizmuit norocul meu!
E un pagan si Dumnezeu,
E un pagan.
De ce sa cred in el de-acum?
In fata lui au toti un drum,
Ori buni, ori rai, tot un mormant!
Nu-i nimeni drac si nimeni sfant!
Credinta-i val, iubirea vant
Si viata fum!

Si-a fost minune ce spunea!
Grabit poporul cruci facea
De mila ei, si sta-ngrozit.
Si-atunci un sfetnic a venit
Si-n fata doamnei s-a oprit,
Privind la ea.
Un sfant de-al carui chip te temi
Abia te-aude cand il chemi:
Batran ca vremea, stalp ramas,
Nascut cu lumea intr-un ceas,
El parca-i viul parastas
Al altor vremi.
Si sprijin pe toiag catand
Si-ncet cu mana ridicand
Sprancenele, din rostu-i rar,
Duios cuvintele rasar:Nepoata draga!
De-n zadar
Te vad plangand.
De cum te zbuciumi, tu te stingi
Si inima din noi o frangi
Ne doare c-a fost scris asa,
Ne dori mai rau cu jalea ta:
De-aceea, doamna, te-am ruga
Sa nu mai plangi.
Pe cer cand soarele-i apus,
De ce sa plangi privind in sus?
Mai bine ochii-n jos sa-i pleci,
Sa vezi pamantul pe-unde treci!
El nu e mort!
Traieste-n veci,
E numai dus.

N-am cap si chip pe toti sa-i spui
Si-as spune tot ce stiu, dar cui?
ca ecopil eu m-am luptat
In rand cu Volbura-mparat
Si stiu pe Crivat cel turbat
Ca tara lui.
Ce oameni!
Ce sunt cei de-acum!
Si toti s-au dus pe-acelasi drum.
Ei si-au plinit chemarea lor
Si i-am vazut murind usor;
N-a fost nici unul plangator,
Ca viata-i fum.
Zici fum?
O, nu-i adevarat.
Razboi e, de viteji purtat!
Viata-i datorie grea
Si lasii se-ngrozesc de ea
Sa aiba tot cei lasi ar vrea
Pe neluptat.
De ce sa-ntrebi viata ce-i?
Asa se-ntreaba cei misei.
Cei buni n-au vreme de gandit
La moarte si la tanguit,
Caci plansu-i de nebuni scornit
Si de femei!
Traieste-ti,doamna, viata ta!
Si-a mortii lege n-o cata!
Sunt crai ce schimb-a lumii sorti,
Dar daca mor, ce grija porti?
Mai simte-n urma cineva
Ca ei sunt morti?

Dar stiu un lucru mai pe sus
De toate cate ti le-am spus:
Credinta-n zilele de-apoi
E singura tarie-n noi,
Ca multe-s tari cum credem noi
Si maine nu-s!Si-oricat de amarati sa fim
Nu-i bine sa ne dezlipim
De cel ce vietile le-a dat!
O fi viata chin rabdat,
Dar una stiu: ea ni s-a dat
Ca s-o traim!
Ea n-a mai plans, pierdut privea
La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
Si n-a mai inteles ce-a zis
Si nu vedea cum au inchis
Sicriul alb era un vis
Si ea-l traia.
Senini de planset ochii ei,
Vedea barbati, vedea femei,
Cu spaima muta-n jur privea.
Din mult nimic nu-ntelegea;
Si sa muncea sa stie ce-i.
Si nu putea.
I-a fulgerat deodata-n gand
Sa rada, caci vedea plangand
O lume-ntreaga-n rugaciuni.
In fata unei gropi s-aduni

Atata lume de nebuni!
Sa mori razand...
Si clopotele-n limba lor
Plangeau cu glas tanguitor;
Si-adanc, din bubuitul frant
Al bulgarilor de pamant,
Vorbea un glas, un cantec sfant
Si naltator:Nu cerceta aceste legi,
Ca esti nebun cand le-ntelegi!
Din codru rupi o ramurea,
Ce-i pasa codrului de ea!
Ce-i pasa unei lumi intregi
De moartea mea!

luni, 17 noiembrie 2008

Copacul schimbarii


Un copac. Un simplu copac. Doar micile detalii il fac sa fie mai diferit. Un copac inteligent, un copac ce-si croieste drumul prin orice peripetii. Imi place acest copac. In fiecare anotimp scoarta ii cade si o inlocuieste cu una noua . Mai de graba isi schimba personaliatea creeand una noua ,poate mai buna ca cea veche. Asa ar trebui sa fim si noi. Sa ne schimbam daca ceva nu este cum trebuie. Asa ar trebui sa fi si tu. Si eu. Noi. Ar trebui sa invatam sa ne iubim din nou,sa ne cunoastem . Ar trebui sa lasam in urma trecutul , sa dam pagina scrisa la o parte. E timpul pentru un nou inceput. Ar trebui sa incepem sa ne vedem de noi. Sa avem grija de noi. Sa ne sustinem. Lumea e rea. De ce? As vrea sa stiu dar nu pot.Nici viata,nici tu, nici eu.As vrea sa fie iarna. As vrea ca gerul sa ne inghete iar noi sa il alungam cu iubirea noastra.As vrea sa fie toamna. Frunzele ruginii sa ne croiasca un drum catre nicaieri.Dar nu mai conteaza. Important e sa fim noi . Oriunde . Aici . Acolo.Importat e sa ne schimbam unul pentru altul.E timpul pentru o noua personalitate.Renunta la mandrie ca si mine.Hai sa fim noi.

Apocalipsa...


Cat de mult inseamna o suflare umana ratacita pe pamant?
Suntem atat de superficiali si de indepartati de realitatea curenta incat este prea putin probabil sa ne simta lipsa Pamantul...
Se vorbeste atata de mult despre Apocalipsa, dar pana la urma ce inseamna acest termen lipsit de sens pentru mintile noastre pierdute in activitatile curente? Pot spune ca Apocalipsa e sfarsitul unei perioade geologice, perioade de schimbare prin care Terra se reinnoieste... la fel cum a fost era glaciara,sau epoca dinozaurilor, existenta lor fiind demonstrata stiintific, de altfel... Planeta trece prin schimbari cu totul neobisnuite pentru noi, ceea ce ne sperie, dar ne-am pus vreodata intrebarea ca poate totul este un proces normal? Este posibil ca noi sa nu concepem ca Pamantul isi schimba "vesmintele" si reinvie la un moment dat...
Toate sunt speculatii... insa toti privim latura tragica, care este tragica oricum pentru noi, dar nu si pentru planeta...

Invincibil


Toamna,plumb,
Sange,furtuna,
Dar nimic dat vesniciei...
Tot din ce a fost se pierde..
Invaluit in praf de stele,
Ce se risipeste...
In priviri ravasite si uitate...

Esti capabil sa...?


Esti capabil sau nu esti capabil?Esti in stare sa incepi un joc si sa-l duci pana la capat?Esti in stare sa te daruiesti in totalitate?Sa iubesti?Esti in stare sa zambesti numai cand trebuie si atunci sa nu fie un zambet fals?Esti in stare sa zici "NU" atunci cand chiar nu vrei?Sau spui "da" doar pentru a-i multumi pe cei din jur?Esti in stare sa existi doar pentru tine?Sa-ti pese numai de tine?Sa fii fericit?Esti capabil sa traiesti,defapt?Sa te trezesti dimineata zambind si sa te culci zambind?Cati dintre voi fac asta?

duminică, 16 noiembrie 2008

Arta dintr-un creion


Poate te intrebi ce-i atat de artistic intr-un creion. Crezi ca tot ceea ce contine el este o mana banala? Da, poate. Poate ca arta nu sta in el, ci in cei care il manuiesc, dar totusi are magia lui. Gandeste-te numai cat de apreciat era in vremurile in care calculatoarele ar fi parut vrajitorie curata. Cati scriitori s-au folosit de el pentru a-si impartasi gandurile cuiva, celui mai tacut critic - hartia. Cat de melodios parea scrijelitul sau in ritmul cuvintelor scriitorului, pe langa tacanitul obositor al tastelor computerului. La cuvintele de dragoste el devenea timid, iar literele se rotunjeau, capatau voluptate, pe cand, atunci cand descria un razboi, o lupta, literele se ascuteau involuntar, iar creionul se inversuna atat de tare incat isi rupea varful. Dar nu-i nimic, se ascutea.
Stii ca majortatea creioanelor nu sunt consumate pana cand ajung prea mici ca sa poti scrie cu ele? Multe nici nu ajung macar la jumatate. Poate ca, intr-un fel, ele sunt asemenea oamenilor: au o viata scurta; unii "scriu" mai mult, iar altii poate ca nici macar nu sunt ascutiti si raman uitati printr-un colt de birou.
Eu, daca as fi un creion, as fi unul clasic (cum e cel din imagine), galben-portocaliu, cu o guma roz in capat. Si nu mi-ar placea sa fiu prea ascutit, ci sa am varful bont, pentru a le da cuvintelor rotunjime. As trece peste multe foi, dar preferatele mele ar fi cele galbui, clasice, la fel ca si mine.

Am stins lumina


Ma uit azi la maine, gandindu-ma la ieri. Suna stupid, dar pentru mine chiar are sens. Eu traiesc azi, pentru maine, dar nu ma pot abtine sa nu ma gandesc la ieri, la ce a fost...
Si pana la urma ce-a fos? Hmmm?! S-au petrecut multe lucruri pe care nu mi le imaginam posibile... Am facut lucruri pe care nu ma vedeam facandu-le, dar n-am fost dezamagita. Ba chiar, pot sa spun ca am zambit involutar in coltul gurii, gandindu-ma: "Uite, am facut-o si pe asta!" Si, pana la urma, de ce as regreta? Sa regret faptul ca azi n-a fost ca ieri, iar eu nu mai sunt la fel?
Si am atatea motive sa zambesc... Nu pentru a fi fericita, ci pentru a zambii. Stii, genul ala de zambet multumit, satisfacut, gen: "Ma simt bine, nu sunt fericita, dar nici nu ma plang...". Probabil ca, mai ales la ora asta, toate cuvintele insirate pe-aici nu au nici un sens. Si stii de ce? Pentru ca nici nu trebuia. Voiam doar sa scriu. Sa spun. Pentru ca, mai tarziu, sa ma uit si sa pot sa-mi zic: "Vezi, nu-i chiar asa rau..."
Prea multe cuvinte pentru a spune un singur lucru: "Traieste azi, visand ieri pentru maine."
Nu, nici asta n-are sens. Asta inseamna ca e timpul sa ma culc.
*am stins lumina*

Poemele Luminii


Lucian Blaga - poet , filozof si pot afirma unul dintre ZEII POEZIEI ROMANESTI , idol si preferatul meu .

" intelegerea si judecarea adecvata a operei lui Lucian Blaga implica patrunderea pana la fondul ireductibil al personalitatii lui , adica pana la acele elemente care configureaza modul sau particular de a vibra in fata lumii ."

"EU NU STRIVISESC COROLA DE MINUNI A LUMII"-
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
si nu ucid cu mintea tainele ,
ce le-ntalnescin calea mea in flori ,
in ochi, pe buze ori morminte .
Lumina altora sugruma vraja nepatrunsului ascuns in adancimi de intuneric ,
dar eu ,eu cu lumina mea sporesc a lumii taina
si-n tocmai cum cu razele ei albe lunanu micsoreaza ,
ci tremuratoaremareste si mai tare taina noptii,
asa imbogatesc si eu intunecata zare
cu largi fiori de sfant mistersi tot ce-i ne-ntelesse schimba-n ne-ntelesuri
si mai marisub ochii mei-caci eu iubescsi flori ,
si ochi si buze si morminte
Motoo : "OPRESTE TRECEREA . STIU CA UNDE NU E MOARTE, NU E NICI IUBIRE , _ SI TOTUSI TE ROG : opreste , Doamne , Ceasornicul cu care ne masori destramarea . "

vineri, 14 noiembrie 2008

Nu plange lumina

Si parca vrei sa-mi spui ceva,
dar totul se uita in sticla inchisa
cu peretii insemnati de litere ciudate.
Si iar ma uimesti cu explicatii logice
ce-n mintea mea n-au nici un loc,
in viata mea n-au nici un rost...
Si-ti aud in timpane hohotul nervos
ce vrea sa doboare usile virtutii
si-mi ingheata caldura-n vene,
trezindu-mi constiinta mortii.
Dar stiu ca totul e doar exterior,
ca rana te doare si-adanc sangereaza!
Tu ochii mi-i leaga,
nu plange lumina,
inca e SINGURA ce ne poate salva!

Fiinta


Mi s-a cufundat gandirea-n frig.
Am inghetat cu gandurile fierbinti
si tremuram de arsura metamorfozei din gheata in foc,
din ceata in claritate,
din val in pescarus...
Mi se indoia cugetul la vederea soarelui.
E, oare,
adevarat?
Sau e masluire a mintii inghetat-aburite?
chiar e lumina?
Si eu... sunt fiinta?

O clipa valoreaza cat zece


Incep sa cred ca nu exista nici un principiu in toate principiile care ne ghideaza existenta....Pana astazi stiam....ca traim o clipa.Dar m-a cuprins dezolarea atunci cand am simtit pe pielea mea cum e sa traiesti multe alte clipe intr-una singura.Am trecut prin agonia secundei, prin extazul momentului, prin fata unor decizii greu de patruns.Clipele noastre sunt ca picatura de fericire de pe frunza veacului...Fericirea,mi-o inchipui ca pe un om sarac, aparent de o modestie nemaivazuta, care este un cersetor in campul destinului.El vine la usa sufletului nostru ,rugandu-ne sa il gazduim pentru o noapte, ca atunci cand incepe iarna sa fie impacat ca s-a incalzit cat pentru tot anotimpul.Noi refuzam, stiind ca un strain este un pericol iminent in unele cazuri, si Fericirea pleaca dezamagita, lasandu-ne in aburii unei teribile dezamagiri ale constiintei noastre.Incerc sa nu ma prabusesc din nou, incerc sa imi recapat vointa, dar ma pierd in marea de idei si apoi in absurditatea unor concluzii atat de simple.Analizandu-mi dorintele, tind sa cred ca sunt constransa de niste norme penibile, vizibile numai de la un nivel.As fi vrut sa nu traiesc cu o constiinta incarcata, sa nu ma nasc in Romania, dar dorintele noastre, ale tuturor..... o pana in bataia vantului, un rau negru pe care se duc , varsandu-se in oceanul uitarii...In sufletul meu isi face simtita intepator prezenta toamna cruda,frunzele framantarii si durerea uitarii isi pun amprenta asupra mintii mele ca si cand totul este lipsit de vlaga in jur.Nu imi pasa de razele suave ale soarelui ce incearca din rasputeri sa imi aline suferinta, nu imi pasa de murmurul de sunete care-mi sparge timpanele, nu imi pasa de nimeni ...si nu imi va pasa niciodata...Doar la suprafata pot arde, inauntru ma topesc si devin din ce in ce mai rece, ca si cand as fi intoarsa invers si legata de o sfoara deasupra celei mai fara de sfarsit prapastii.....O clipa ...si aia muta...un secol ii echivaleaza intensitatile...O oaza intr-un desert a caurui culoare te orbeste...un orb care vine de Nicaieri si se indreapta catre cautarile adevarurilor absolute...Un schiop care isi deplaseaza gandurile pretutindeni , o mama care isi abandoneaza copilul pe marmura rece a unui mormant, un sarac care moare de singuratate, un om fara nimic, unul gol si fara sens in toata povestea....Clipe adunate intr-una.... Clipa fara de sfarsit pluteste pe marginea unui ocean al nedumeririlor sufletesti, al cicatricilor necicatrizate...al ranilor prea adanci sa inceteze a sangera...al oamenilor de pretutindeni, al mintilor bolnave si al izvoarelor neputintei...O noapte adancita in visare, in freamate si gemete de ingeri...O noapte ce ascunde sub negrul ametitor farmecele unei clipe moarte si in zadar...E noapte in care ma sting si cea in care renunt...

Cu tristete in suflet,Pe alta data...

Ce-ar fi daca...


Ce-ar fi daca am sta pe un nor toata ziua si am vedea ce e pe Pamant....oare ne-ar place? Nu prea cred....nici tu nu crezi, dar nu vrei sa recunosti. Vezi mereu partea frumoasa a lucrurilor...dar cea rea? Chiar nu merita vazuta? Vrei sa stai intr-un glob de cristal toata viata...sa nu te atingi de probleme si sa fii perfect...? Nu prea ai cum...si nici nu merita daca stai si te gandesti. Hai sa vedem si cealalta parte a lumii, a vietii pana la urma. Nu-i spun cea rea daca nu vrei...o sa fie doar....cealalta. Nu e roz sau gri. Nu are o culoare constanta fiindca si ea este rupta pe alocuri de parti bune. Tu zici ca acolo se ascunde pesimismul, si cum din cauza lui devenim deprimati, refuzi sa o cunosti mai bine. Aici e doar realism. Vezi tu, nu cred ca exista pesimism...daca e sa o iei intr-un fel, poti sa zici ca pe de o parte a usii avem un realist optimist, si pe de cealalta parte doar un realist. Diferenta...?....unul spera mai mult decat celalat si e mai vesel...cam atat. Ce putem vedea pe acest Pamant...pai avem campii verzi....si terenuri poluate....avem strangeri sincere de mana...si avem razboaie....avem prietenie si avem discriminare......lux si foamete......justitie si hotie. De la toate aceste opozitii au aparut si doua categorii de oameni.......cei carora le pasa, si cei carora nu.Inca mai e timp sa facem ceea ce trebuie....si sa schimbam in bine tot ce avem. Intrebarea mea e..........De ce nu o facem?..........

cunoaste...


Daca stai si te gandesti niciodata nu poti cunoaste un om pe de-a-ntregul....pur si simplu nu se poate...abia se cunoaste pe el insusi....tu cum ai putea sa-l cunosti???E practic imposibil sa-l cuprinzi de o data si sa zici: "A! Il stiu...e asa si asa...."...cine zice asta dupa 2 ore cu o persoana e mai ipocrit decat crede. Mai intai ii cuprinzi imaginea fizica....apoi cea sufleteasca, si in final cea mentala.......sau o fi invers?! Nu prea conteaza...desi ele deriva una din alta...ar trebui sa conteze. Dupa imaginea exterioara iti dai seama macar 1% dupa ce idei se ghideaza in viata. Si in functie de acele idei realizezi ce sentimente are fata de alte conceptii dar pana la urma si cele proprii...mai exista si oameni suciti.Si mereu ajungem la problema existentiala a socitetatii...oamenii prefacuti. Pe aceia cum ii mai cunosti? Oricat ai incerca sa ii deslusesti logic, nu reusesti...te ametesc...te zapacesc...si pana la urma te prostesc atat de tare ca iti regreti incercarile de a-i intelege. Acest tip de oameni este relativ simplu de recunoscut...tot ce fac, fac cu o mare meticulozitate pentru a nu-si da de gol adevarata personalitate sau gandire, sau de cele mai multe ori, pentru a se deghiza si mai bine, copiaza alte personaje ale societatii, fie cunoscuti, fie straini, prin comportament si infatisare...astfel apar grupulete de indivizi parca trasi la indigo...Personalitatea este anulata si intervine monotonia intre membrii grupului dar si in ochii privitorului. Mai exista si situatii fericite cand incep sa dea vina unul pe altul cand realizeaza in sfarsit ce se intampla....astfel se distrug grupuletele si personajul nostru ramane din nou singur...Oare o fi asa greu sa faci ceva original? Pana la urma cata minte iti trebuie pentru a veni cu o idee proprie? Si pana la urma daca nu poti si nu poti, sub nici un chip sa vii cu o idee de imagine a ta, ceva mic care sa te evidentieze in societatea asta atat de colorata...nu copia pe altul pana in detalii, imprumuta ceva pozitiv si personalizeaza-l!!! Hai ca nu o fi chiar asa de greu......doar ai minte!!! O parere sincera....nu are rost sa fii in rand cu lumea la milimentru si sa nu cumva sa iesi din tipar...este cea mai mare prostie sa te iei dupa asa ceva...iesi in evidenta..iesi in fata si arata ca ai o idee....tampita fie...pentru tine...pentru altul care nu a avut-o poate e geniala! Daca incerci, obtii ceva ce multi isi doresc si pentru care multi lupta....UN CERTIFICAT DE ORIGINALITATE......daca ar stii lumea ca de multe ori doar o idee e necesara....o singura sclipire.....asta e o opinie...asta e o viziune asupra lumii noastre actuale....

ce sa aleg ratiunea sau fantezia?


"Logica nu a risipit in totalitate societatea vrajitorilor, vracilor, ghicitorilor si profetilor..."(R. F. Jones, Omul Non-Statistic)...

La ce sa ma gandesc mai intai? O intrebare des intalnita in societatea actuala. Eu consider ca e mai bine sa intrebi: Cum sa gandesc mai intai? Logic si sa ajung la un rezultat sigur valid si in concordanta cu toate legile scrise, sau sa ma las prada imaginatei si viselor, sa ajung la un rezultat indoielnic, dar echivalent cu toate legile nescrise ale vietii? Sa le luam pe rand...A gandi logic...te face foarte pragmatic si practic. Majoritatea problemelor isi gasesc o solutie, intotdeauna ai dreptate. Sa zicem ca acestea sunt avantaje. Ca or mai fi, foarte probabil, sa le caut pe toate nu are rost. Acum sa evaluam dezavantajele...hmm....din moment ce iei totul foarte practic, cu o explicatie perfect logica, uiti sa te bucuri de ce chiar nu poti explica. Poate chiar de aceea te feresti sa explici aceste lucruri.Recurgi la doi trei termeni stiintifici, incropesti o explicatie si gata.....dar oare chiar vedem lucruri in somn?....sau oare chiar creierul nostru proceseaza mai greu unele lucruri?...nu pot sa raspund la ele inca......mai tarziu poate ma voi contrazice.A te lasa prada imaginatiei si viselor...vai ce frumos. Asa si-a luat nastere arta in sine, fie ca e pictura, sculptura sau literatura....arta. Mintea omului e plina de idei...traznite sa zicem dar care pot avea un impact foarte mare asupra lumii daca sunt spuse cum trebuie. Nu zic ca e bine sa te duci in mijlocul multimii si sa strigi in gura mare ca ai facut o descoperire...dupa care o si spui. In primul rand nu te asculta nimeni, doi oamenii din ziua de azi sunt foarte invidiosi si-ti fura ideea in doua minute, trei ajungi sigur la nebuni. E bine sa mergi dupa cortina....si mai sigur.Si ziceam de imaginatie....avantaje...iti creeaza o imagine...daca exteriorizezi cam ce idei ai...pe de alta parte daca exteriorizezi prea mult ajungem iar la povestea cu Spitalul 9. Alt avantaj, trezeste artistul din tine, si iti da incredere in tine...de obicei. Desavantaje...te poti izola de lume daca iti place prea tare lumea imaginara creata, sau incepi sa traiesti dupa niste conceptii un pic prea idealiste pentru lumea de azi.Ei bine.....in ciuda a tot ce am zis eu aici...Raymond F. Jones ma contrazice. Si sincer....ii cam dau dreptate. Un om nu poate fi doar un fel. Cel putin sper ca nu. E bine sa fi amandoua.....jumi-juma...sa zic asa...dar oare acest lucru nu tinde prea mult catre perfectiune....nu cred...e nevoie de mult mai mult decat de logica sau imaginatie ca un om sa fie perfect...si oricum un om nu poate fi perfect...."perfectiunea" in sine irealizabila...asa ca de ce sa ne batem capul cu ea. E bine sa ne intoarcem la fantezie...nu e copilaresc si e uman. Ratiune sau fantezie....balanta foarte greu de echilibrat...dar nu imposibil.....si cum cele doua nu se anuleaza una pe alta....de ce sa incercam noi sa facem asta.....?

Lupata inteligentei si a orgoliului


"Doar doua lucruri sunt infinite: Universul si prostia umana. Si nu sunt sigur in legatura cu Universul." (Einstein)

Cat de adevarat, nu-i asa? Dar intrebarea e: cati dintre noi suntem in stare sa ne privim pe noi insine si sa ne constatam doza de prostie? In asta consta adevarata inteligenta. Este greu sa gasesti un astfel de om in lume, fiindca singura conditie ca o persoana sa fie lipsita de orgoliu este sa sufere de o depresie acuta sau de o boala psihica (si pana si in ultimul caz gasim situatii in care mandria se manifesta liber). Persoanele nebune nu sunt constiente ca sunt nebune. Prostul nu e constient ca e prost. Altfel, ar trebui sa aiba un dram de inteligenta pentru a-si da seama de propria ignoranta.Atunci, sa numin prostia un fel de nebunie in stare incipienta?Fara ocolisuri, si eu sunt foarte sigura de capacitatile mele intelectuale, iar asta ma face, din pacate, obisnuita si asemanatoare cu 99% din oamenii de pe planeta. Si atunci, cum de facem toti aceeasi greseala, fiind atat de constienti de ea? Una din nenumaratele contradictii ale naturii umane. Inca o greseala pe care tocmai am comis-o este impartirea oamenilor in cele doua categorii: prosti si destepti. In realitate, nimeni nu e bun la toate, iar aproape toate punctele de vedere merita ascultate si intelese, pentru a ne hotari asupra propriului punct de vedere. Exista doua categorii de oameni: cei care impart oamenii in categorii si cei care nu impart oamenii in categorii. Mi-ar fi placut sa ma fi incadrat in cea de-a doua. Oamenii care merita cu adevarat apreciere ar fi cei foarte inteligenti fara pic de orgoliu in aceasta privinta. As fi recunoscatoare celui care mi-ar prezenta o astfel de persoana. Cruntul adevar: oamenii inteligenti se impart in doua categorii: cei care fac tot posibilul sa iasa in evidenta prin asta si cei care isi ascund cu indemanare mandria.

Frica


"Frica e blestemul omului".- Dostoievski...
si, cu toate astea, fiecare din noi o simtim, intr-un fel sau altul. Sigur ca ea poate fi privita din diferite puncte de vedere, la fel ca orice alt subiect.Frica te impinge sa renunti , te tine in loc, te limiteaza. Perfect adevarat. Insa, trecand peste toate astea, nu este acest sentiment doar o manifestare a protectiei fata de noi insine, in lipsa altor mijloace? Un simplu reflex emotional care face mai mult rau decat bine de cele mai multe ori.. ?Intr-adevar, este cel mai inutil sentiment, dar ar trebui sa ne punem un semn de intrebare in legatura cu utilitatea sa cand ne gandim ca oamenii nebuni nu manifesta acest sentiment aproape niciodata. Si atunci, cum sa asociem frica cu pierderea ratiunii cand ea lipseste tocmai oamenilor irationali?Parerea mea este ca exista mai multe tipuri de teama, iar de unele din ele avem nevoie. Exista o teama naturala, care se manifesta in acelasi fel ca stranutul sau alte obiceiuri. Cand stranutam, stim ca am racit si ne tratam din timp, pentru ca boala sa nu evolueze (bineinteles, nu inseamna ca de fiecare data cand stranutam trebuie sa pregatim cutia de aspirina). De exemplu, suntem pe marginea unei prapastii si ne este frica sa ne dam drumul in gol, chiar daca dorim sa vedem mai indeaproape cum este jos. La fel actioneaza primul tip de teama asupra noastra. Ne tempereaza si ne ajuta sa rationam mai bine si sa ne protejam, in unele cazuri.Alta este teama pe care trebuie sa o controlam si sa o indepartam prin ratiune, si anume aceea care te limiteaza. Ce-ar fi daca cercetatorii n-ar mai incerca diferite metode si substante pentru a gasi leacul pt diferite boli, de frica esecului?De cate ori n-ati auzit 'nu vreau sa ma intreb tot restul vietii 'cum ar fi fost daca..?'' sau 'daca nu risti, nu castigi!' ? Acestea sunt 'formulele magice' care functioneaza aproape intotdeauna.

Dansul vietii


Nu stiu de ce mereu ajung tot la mine.Viata e un cerc vicios in care te invarti ore in sir ,descoperi oameni,incerci sa te impui..te invarti si mereu ajungi la punctul de plecare:TU.Da acest tu,pe care uneori il uitam,in care nu am incredere si pe care nu-l sprijin.Pe care nu-l cultiv sa creasca mare si plin de realizari,pe care uit sa-l ud si nu-i acord atentie.Aceasta minte fraiera care se gandeste mereu la parerile celorlati si isi neglijeaza scopurile.Acest om slab,care sufera si din cea mai marunta chestie,care vrea ca totul sa fie perfect si ca toti sa fie de acord cu ea.Sa evite orice neintelegere si cearta.Care mereu asculta,si vorbeste de parca nimic nu s-ar fi intamplat.Care ascunde totul fata de ceilalti si isi joaca rolul.Un rol greu,sufocant si solicitant care ii cere prea multe si ea nu le poate indeplini...

miercuri, 12 noiembrie 2008

Ce ascund clapele unui pian?


O simplitate deosebită o au clapele de pian şi sunetul corzii din spatele lor. Cu toată simplitatea lor, limbajul expus este deosebit de complex şi impresionant. Şi am să vă spun de ce şi cum.Omul comunică foarte mult. Prin viu grai o face defensiv, ofensiv, interogativ subiectiv,... . Şi o face folosind un limbaj prelucrator de imagini şi informaţii.Pianul este cel mai cinstit mod de comunicare. El comunică fără să te convingă de nimic anume. Face apel la imagini ale tale pe care ţi le trezeşte, nu ţi le descrie. Şi totuşi e un om în faţa clapelor. Un om care nu comunică altceva decât imaginile sale, fără a fi ostil faţă de ale tale.

Asta ar fi prima lectie în comunicare. Mesajele în general ar trebui să aibă structura ploii. Să te lovească într-o manieră care să te trezească din visare sau iluzii, dar să-ţi lase libertatea de a întinde palma şi a le strânge aşa cum vrei.

Chiar conteaza?


Ma trezesc cateodata in fata unei intrebari la care nu am raspuns niciodata…rar pot sa o formulez clar…este mai mult un amalgam de sentimente cu semnul intrebarii….nu neaparat o intrebare in sine….sau nu una concreta, cel putin….la fel fac si acum….ma invart in jurul unei incertitudini….nici macar nu pot sa ma decid ce ma apasa…e ceva care pluteste in jurul meu…ca norul acela,care ploua doar deasupra ta….
Cred ca am ajuns atat de mult sutula de realitatea din jurul meu…de mersul cotidianului asta mancator de suflete si de vise, incat nu mai stiu cine sunt…
Am ajuns oare un simplu om care merge pe strada egoist…doar eu cu gandurile mele…doar eu cu ganduri identice ca ale celui care sta langa mine la semafor…doar eu cu mine, dar fara mine, de fapt….
Da, chiar am ajuns un om al multimii…si m-am pierdut printre umbrele gri…desi mereu mi-am dorit sa fiu cea colorata…
Da, m-am lasat dusa de val in directia gresita…..dar ar cam trebui sa lupt impotriva curentului….dar mi-e teama ca nici asta nu o sa ma diferentieze prea mult de celelalte persoane de la semafor….toti vrem sa luptam impotriva a ceva…pana si in asta semanam unii cu altii…
Pana la urma…se pare ca nu suntem atat de diferiti….pana la urma…se pare ca ne indreptam toti spre aceeasi directie…fiecare pe alta cale….
Atunci de ce sa incercam sa ne deosebim….o sa conteze ?

O alta lume


E un pacat sa ai speranta, caci e mai mult ca sigur ca ramai doar cu ea. Ma intristeaza lumea, ma deprima sa ies pe strada si sa vad chipuri framantate de traiul de zi cu zi. Se zvarcoleste in mine stropul de fericire ce a intraznit sa se trezeasca la viata. Mi-e greata cand trec pe langa oameni rai, inaspriti de viata si de propriile idei si obsesii. Mi-e mila de ei, intr-un fel, caci sunt rezultatul neimplinirilor si deziluziilor. Sunt rezultatul zgarceniei provenita din lipsuri materiale, exista oameni care s-au dedicat toata viata muncii si au uitat de ei, au uitat ca in ei exista un ceva mic care neintretinut moare. Mi se face frica in fiecare zi ca eu o sa ajung la fel, ca peste ani se va inscrie nimic altceva decat o lupta crancena pentru supravietuire, ca voi deveni un om fara expresie, cu ura in privire fata de cei ce au viata inainte... si nu vreau asta. Vreau sa raman la fel, vreau sa nu mai mor, vreau sa traiesc mereu inconjurata de sentimentalismul meu de doi bani, iar undeva in mintea mea sa se afle realitatea. Nu vreau sa traiesc pentru a manca, a purta sau a cheltui, vreau sa fac toate astea pentru a trai. Vreau sa ma lase in pace toate gandurile si toate intristarile, vreau sa ma bucur ca in mine exista fericire si vreau sa tin de ea cat pot... desi nimeni si nimic nu-mi garanteaza ziua de maine, poate doar increderea, iar eu imi pierd increderea in oameni pe zi ce trece tot cate putin...

Instabilitate


Ce vreme stupida.Acum e soare, acum cateva zile pe vremea asta ploua, iar maine probabil va ninge...Ma indispune instabilitatea si naturaletea unor lucruri care isi fac asezarea peste altele mult mai stabile si false.E o toamna aiurea, pentru ca se manifesta ca o primavara tarzie.Incerc sa-mi adun gandurile de peste tot si sa le unesc cu sentimentele, dar se pare ca aceasta actiune esueaza de fiecare data.Mi se imputineaza grijile si devin pe zi ce trece o visatore inraita...