Atarnata de un curcubeu, lumina refractata imi arde retina. Brusc, vad lumea cu alti ochi, cu lacrimi arse, cu gene smulse. Privesc prin geam si albastrul cerului e acum rosu, frunzele sunt maro, pamantul e galben, apa e verde. Pana si ochii imi sunt albastri...o lume pe dos, un revers al existentei, un exod catre o imagine in oglinda. Eu acum sunt tu, si tu esti eu...un eu in alt eu. Si de abia acum pot spune ca te cunosc, sau ca ma cunosc?! Un moment de revelatie! De fapt, trebuie dat la o parte valul negru al fiintei noastre din dreptul ochilor pentru ca lumina lumii sa ni se dezvaluie. La inceput e echivalentul unei orbiri, dar treptat devine obisnuinta, necesitatea de a vedea lucrurile altfel, ca intr-un tablou suprarealist...asta se intampla de obicei cand esti copil...da...copilul din mine...l-am resuscitat...dar pentru cat timp?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu