Poate că...

"Viaţa este o îndelungă lecţie de umilinţă", spunea cu mulţi ani în urmă dramaturgul scoţian James Matthew Barrie.
Tragediile personale, cele din care ne facem atâta sânge rău, arareori se transformă în drame... astfel că ar trebui să cumpănim mai mult, să strângem din dinţi şi să mergem înainte. Viaţa nu a început cu o persoană anume, şi nu se termină cu ea... Trăim din amintiri atâta timp cât vrem să facem asta. Mai mult sau mai puţin, o facem cu bunăştiinţă. Am observat că oamenii au o plăcere nebună de autocompătimire, dusă la paroxism uneori. Dacă nu există nimeni care să ne susţină orgoliul rănit, căutăm o modalitate de a ne expune suferinţele în public...Indiferenţa, calitatea oamenilor slabi... ignoranţa – asemenea... Infatuarea – suprema dovadă a inferiorităţii... Toate acestea ne transformă... Am fost umiliţi, dezamăgiţi, trădaţi, îndureraţi, plini de dor, plini de ranchiună... trebuie să răspundem pe măsură, nu? Asta aş fi spus acum ceva timp... Dar nu... Citându-l pe Confucius, „se cuvine a răsplăti binele prin bine, dar să răspunzi răului prin dreptate”... Răul nu aduce cu el decât victime... Iar oamenii nu au fost creaţi pentru a fi victime...