E un pacat sa ai speranta, caci e mai mult ca sigur ca ramai doar cu ea. Ma intristeaza lumea, ma deprima sa ies pe strada si sa vad chipuri framantate de traiul de zi cu zi. Se zvarcoleste in mine stropul de fericire ce a intraznit sa se trezeasca la viata. Mi-e greata cand trec pe langa oameni rai, inaspriti de viata si de propriile idei si obsesii. Mi-e mila de ei, intr-un fel, caci sunt rezultatul neimplinirilor si deziluziilor. Sunt rezultatul zgarceniei provenita din lipsuri materiale, exista oameni care s-au dedicat toata viata muncii si au uitat de ei, au uitat ca in ei exista un ceva mic care neintretinut moare. Mi se face frica in fiecare zi ca eu o sa ajung la fel, ca peste ani se va inscrie nimic altceva decat o lupta crancena pentru supravietuire, ca voi deveni un om fara expresie, cu ura in privire fata de cei ce au viata inainte... si nu vreau asta. Vreau sa raman la fel, vreau sa nu mai mor, vreau sa traiesc mereu inconjurata de sentimentalismul meu de doi bani, iar undeva in mintea mea sa se afle realitatea. Nu vreau sa traiesc pentru a manca, a purta sau a cheltui, vreau sa fac toate astea pentru a trai. Vreau sa ma lase in pace toate gandurile si toate intristarile, vreau sa ma bucur ca in mine exista fericire si vreau sa tin de ea cat pot... desi nimeni si nimic nu-mi garanteaza ziua de maine, poate doar increderea, iar eu imi pierd increderea in oameni pe zi ce trece tot cate putin...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu