sâmbătă, 31 ianuarie 2009

Învaţa să trăieşti!


A mai trecut,desigur,inca o saptamana grea,solicitanta si plina de provocari. Astazi este ultima zi a lunii ianuarie,cand iarna parca ne permite sa deslusim extrem de rarefiat conturul indepartat al primaverii,ce e deocamdata,doar un vis...
Trăim într-o lume a monotoniei,o lume care ne face să ne simţim uneori atât de inutili prin ceea ce facem şi atât de limitati în propriile garduri.Exista oameni care-şi clădesc propria monotonie.Exista oameni care-şi creează propria mediocritate si apoi plutesc in ea cu nepasare.
Într-o lume în care orice tentativă de-a ieşi din mulţime este aspru sancţionată, dorinţa de-a visa dincolo de limita normalului este dispreţuită,fiind extrem de greu,uneori, să ridici standardul şi să rămâi martir pentru visul tău.Reculul este produs întotdeauna de mediocritate, cei care nu visează şi nici nu permit altora s-o facă.Creativitatea e un domeniu stins pentru mulţi astăzi tocmai prin lamentarea celor loviti de suficienta si de mediocritate.
Sa plutim pe firul melodic al vietii si sa incercam sa fim mai buni,sa ne intindem maini sincere,fara a ne stanjeni capsulele de libertate,fara a pune frau stimularii simtirilor frumoase si competitiei firesti!

Franturi de poveste


Motto: "In natura nimic nu se pierde, nimic nu se castiga, totul se transforma."
(Antoine-Laurent Lavoisier)


Eram incremenita in uimire. Absorbita de vise si tacerea dinlauntru-mi, priveam acele stranii luciri de diamant.M-am aplecat si am cuprins in maini parte din zapada aceea ce acoperea nesfarsitul din noapte. Aproape convinsa ca am comis un sacrilegiu, simteam fiorii ce mi-i dadea arsura de gheata.Impreuna cu particulele reci, cumva, ma contopeam cu bulgarele acela alb si pufos, in stransura palmelor umede...
Pe masura ce clipele treceau alungate de te miri ce naluci nepamantene, botul de nea devenea sticlos si dur. Parca se ingreuna in mana-mi ce frigea muscata de zapada si ger. La un moment dat am simtit picaturile de apa prelingandu-se printre degete... Se scurgeau siroaie si impreuna cu ele plecam si eu intr-un circuit inchis al cunoasterii de sine:trecut, prezent si viitor, intr-o poveste fara sfarsit ce nu incepe cu vesnicul “ a fost odata…” ci doar se repeta ciclic, uneori mult prea rotund, cuprinsa parca intr-o sfera.

(Transpunere in timp si spatiu...)

Demult, tare demult, eram izvor de apa vie ce curgea susurand printre pietre tacute de munte. Alunecam dinspre varfuri, uneori cazand spre genuni in zgomotoase cascade. Treceam prin fermecata padure in care brazii semeti vorbeau despre viata si nemurire.
Apoi ma desprindeam din aburul ce forma o pacla deasupra acelor limpezimi reci de clestar scaldate in raze jucause de soare.Prindeam aripi si zburam libera pana sus, acolo unde mult prea albastrul inaltului ma ametea si frigul vidului ma tinea captiva.
Dupa aceea, m-am prefacut in nour. In sfarsit, eram si eu, ca tot omul, pe norul meu. Ciudata ne este parerea ca in acesta faza petrecem o vesnicie. Dar nu-i asa... Vesnicia este intotdeauna inainte si dupa...
Am coborat din nou pe pamant, o alba stea stralucind, intr-o noapte de iarna la un inceput de an, nu mai importa care caci importante sunt, de obicei, doar inceputurile. Dansam un vals, o ultima ofranda adusa vietii mele petrecute printre sferele inalte...
Am fost covor de nea, mantie calduroasa peste pamantul in care viata colcaie mereu in surdina.
Intr-un tarziu m-am topit sub adieri de zefir. Patrundeam in adancurile clisoase cautand drumul catre izvorul ce fusesem candva, ori catre altul...
Pocniturile din juru-mi m-au trezit din reverie. Eram EU, pamanteana faptura, inconjurata de artificii si oameni. O secunda am crezut ca momentul trecerii il pierdusem. Dar nu... Avusesem parte doar de o clipa de eternitate...
In mana-mi lucea sticlos si dur un bulgare de zapada.
Picaturi de apa se prelingeau printre degete...

Viata isi urmeaza cursul... Ciclic...
(Si totusi, a fost odata ca niciodata...)

Motto: "In natura nimic nu se pierde, nimic nu se castiga, totul se transforma."
(Antoine-Laurent Lavoisier)


Eram incremenita in uimire.Absorbita de vise si tacerea dinlauntru-mi,priveam acele stranii luciri de diamant.In fata lor piatra de pe inelul de la degetul meu drept palea insetata de lumina.M-am aplecat si am cuprins in maini parte din zapada aceea ce acoperea nesfarsitul din noapte.Aproape convinsa ca am comis un sacrilegiu, simteam fiorii ce mi-i dadea arsura de gheata.Impreuna cu particulele reci, cumva, ma contopeam cu bulgarele acela alb si pufos,in stransura palmelor umede...

Pe masura ce clipele treceau alungate de te miri ce naluci nepamantene, botul de nea devenea sticlos si dur. Parca se ingreuna in mana-mi ce frigea muscata de zapada si ger. La un moment dat am simtit picaturile de apa prelingandu-se printre degete... Se scurgeau siroaie si impreuna cu ele plecam si eu intr-un circuit inchis al cunoasterii de sine: trecut, prezent si viitor, intr-o poveste fara sfarsit ce nu incepe cu vesnicul “ a fost odata…” ci doar se repeta ciclic, uneori mult prea rotund, cuprinsa parca intr-o sfera.

(Transpunere in timp si spatiu...)

Demult, tare demult, eram izvor de apa vie ce curgea susurand printre pietre tacute de munte. Alunecam dinspre varfuri, uneori cazand spre genuni in zgomotoase cascade. Treceam prin fermecata padure in care brazii semeti vorbeau despre viata si nemurire.

Apoi ma desprindeam din aburul ce forma o pacla deasupra acelor limpezimi reci de clestar scaldate in raze jucause de soare. Prindeam aripi si zburam libera pana sus, acolo unde mult prea albastrul inaltului ma ametea si frigul vidului ma tinea captiva.

Dupa aceea, m-am prefacut in nour. In sfarsit, eram si eu, ca tot omul, pe norul meu. Ciudata ne este parerea ca in acesta faza petrecem o vesnicie. Dar nu-i asa... Vesnicia este intotdeauna inainte si dupa...

Am coborat din nou pe pamant, o alba stea stralucind, intr-o noapte de iarna la un inceput de an, nu mai importa care caci importante sunt, de obicei, doar inceputurile. Dansam un vals, o ultima ofranda adusa vietii mele petrecute printre sferele inalte...

Am fost covor de nea, mantie calduroasa peste pamantul in care viata colcaie mereu in surdina.

Intr-un tarziu m-am topit sub adieri de zefir. Patrundeam in adancurile clisoase cautand drumul catre izvorul ce fusesem candva, ori catre altul...

Pocniturile din juru-mi m-au trezit din reverie. Eram EU, pamanteana faptura, inconjurata de artificii si oameni. O secunda am crezut ca momentul trecerii il pierdusem. Dar nu... Avusesem parte doar de o clipa de eternitate...

In mana-mi lucea sticlos si dur un bulgare de zapada.
Picaturi de apa se prelingeau printre degete...

Viata isi urmeaza cursul... Ciclic...
(Si totusi, a fost odata ca niciodata...)

Filozofia comunicării


În încercarea aproape disperată de a asimila asa numita "filozofie a comunicării",m-am lovit de refuzul permanent al creierului care a luat atitudine fermă,a pus„piciorul în prag”şi a decretat răcnind că „Aşa ceva nu se poate”… Dacă ar fi spus că „Aşa ceva nu există”,i-aş fi arătat propriului creier cartile din care nu reiese altceva decât că domnul Kant a definit explicaţia ca fiind desfacerea unui concept complex în conceptele sale constitutive.Sau că numitul Ludwig Wittgenstein – probabil un personaj care se scărpina cu mâna stângă la urechea dreaptă,tot respectul pentru el,dar drumurile noastre nu se vor intersecta niciodată – a privit suav tipurile de senzaţie şi a ajuns la concluzia că ele pot fi percepute ca desemnabile public numai şi numai dacă ele trebuie să aibă ceva în comun în virtutea căruia pot fi grupate laolaltă sub un termen al senzaţiei generice.Nu vă mai plictisesc cu astfel de formulări,pentru că filozofia comunicării pare arta de a bate apa în piuă apelând la un limbaj pretenţios.Înţelegeţi ideea,un fel de bla, bla, ba, dar exprimat elevat, în aşa fel încât ascultătorului să rămână fara cuvinte.Dacă stai cu prietenii şi începi să debitezi astfel de teorii,100% dintre ei te vor trimite acasă...
Asa ca oameni buni va invit sa lasam exprimarea academică sau mai bine spus sa ne folosim de ea unde este neapărat nevoie si sa ne exprimăm cum ştim noi mai bine caci aşa ne vom face înţeleşi!

vineri, 30 ianuarie 2009

Sfaturi


Incepem serile cu sperante si noi vise pentru viitor si nu realizam ca, de fapt, tot ceea ce conteaza este momentul, in care suntem chiar acum, in fractiunea asta de secunda,in care eu incerc sa imi transpun gandurile intr-o gramada de alte ganduri, ce nu sunt ale mele.
Vreau, nu vreau,pot,nu pot.Incertitudinile te opresc, iti pun piedici sau iti deschid ochii.Mereu, mereu sunt cel putin doua variante, iar eu le stiu, chiar daca nu las sa sa vada asta sau nu spun clar nimic.
Mi-ar placea sa nu ajung sa fiu plictisitoare niciodata. Poate de aici mi se si trage alternanta asta de stari...numai ca tendinta mea de perfectionare ma aduce pe un drum abisal.
Ma simt ca intr-o colivie si chiar daca este de"aur",tot colivie este.
Veti sari iar la gatul meu,sa-mi spuneti ca asta depinde doar de mine.Da,teoretic aveti dreptate.Teoretic stiu si eu toate variantele pe care trebuie sa le urmez sau la care sa ma gandesc.
Am dat si eu sfaturi pana acum,sfaturi grele pentru prieteni, gandite la rece si motivate si sustinute de tot ceea ce credeam si invatasem pana atunci,au trecut ca vantul...Si nu din cauza ca nu ar fi fost bune sau ca erau prea bune,ci doar pentru simplul fapt ca niciodata nu le urmam, pentru ca nu credem in ele. Avem nevoie decat sa vorbim, sa ne descarcam in cuvinte tipate sau spuse printre lacrimi, sau soptite ca tainele unor povesti ale copilariei.Avem nevoie sa fim ascultati.Nu avem nevoie de sfaturi,nici macar atunci cand le cerem...avem nevoie doar de confirmari,pentru ca decizia e luata in mintea noastra deja,in subconstient,dar nu suntem convinsi de faptul ca este acolo.
Practica ucide teoria !

Visare...


Inchid ochii.Pleopele-mi sunt prea grele pentru a-i mai putea tine deschisi. E bine aici.E intuneric si rece. Visele si iluziile desarte fug de locul asta asa ca ma las cuprinsa de o melancolie coplesitoare. Doar gandurile parca nu vor sa se astearna. Misuna ca praful spulberat de un vant permanent. Niciodata nu se aseaza, nici macar pentru o clipa. Plutesc agale pe cararile intunecate ale mintii si-mi invie trupul mort si creierul imbibat in vise de proasta calitate. Nu, nu sunt pesimista, dar asta este! Realitatea e cruda, dar iluzia e si mai si.Ce aleg eu?Nimic...Calea de mijloc...ca de obicei.Imi spun inca o data "las” ca timpul le rezolva pe toate" cu toate ca stiu ca nu o sa ajung la vre-un rezultat. Poate o sa doara mai tare, sau poate ca de data asta nu... Totusi, concluzia e evidenta si o tin in palma:Trebuie mai intai sa accepti trecutul si prezentul ca sa poti cunoaste viitorul; am gasit-o intr-o noapte alba de iarna pe cand stateam cu ochii lipiti de stele si cu inima-mi tremurand de bucurie. Daca eu mi-am acceptat trecutul e usor de spus: DA, dar la chestia legata de prezent...nici eu nu stiu ce e cu ea. Ce-i aia prezent? Eu traiesc in trecut,sau mai bine zis nu traiesc,REMEMOREZ la nesfarsit amintiri vii,placute.Poate pentru mine asta inseamna a visa...

Aceleaşi trãiri,alţi oameni


Existã conversaţii care se terminã cu inimi şchiopãtând şi fraze pe care nu le vei uita prea curând.
Existã oameni pe care i-ai dori uitaţi în goana timpului, suflete pe care sã nu le fi întâlnit în drumul tãu.Sau persoane pe care ţi-e ciudã cã le-ai cunoscut cu 10 minute mai târziu pentru cã au întârziat la întâlnirea cu realitatea.Iar dacã le-ai fi cunoscut mai devreme poate cã povestea ar fi decurs altfel.
Existã simţiri pe care nu ai fi vrut sã le ştii vreodatã,dar le cunoşti pe de rost. Ştii ce o sã urmeze dupã fiecare pas, dupã fiecare cuvânt,literã sau propoziţie rostitã, dupã fiecare sunet articulat sau sprânceanã arcuitã. Cunoşti fiecare întorsãturã care ar putea sã-ţi rãstoarne situaţia sau sã o îndrepte.
Existã greşeli pe care le comiţi faţã de altcineva, iar acea persoanã te iartã. Totuşi, tu însuţi nu o sã te poţi ierta prea curând.Atunci o sã ajungi sã înveţi cã „ceea ce îţi rãmâne e posibil sã doarã mai mult decât ceea ce ai pierdut”.
Existã zile care îţi doreşti sã ţinã mai mult de 24 de ore şi sãptãmâni care sã treacã într-o secundã.
Existã momente când o sã vrei sã-ţi creascã aripi doar ca sã fi singur.Acele momente vor fi unele dintre cele mai dificile şi nimic n-o sã te poatã întoarce pe drumul cel bun – în cazul în care existã şi unul rãu – pentru o perioadã de timp.Dar o sã ajungi sã înveţi cã nimeni nu a ajuns învingãtor fãrã sã piardã mãcar o datã. Cã un peisaj e alcãtuit din linii care urcã şi coboarã nu doar din înãlţimi.

Cu toţii trãim aceleaşi momente.Dar le valorificãm diferit.

joi, 29 ianuarie 2009

Cum ar fi viata omului fara memorie?


Daca stam bine sa ne gandim acest aspect care constituie viata omului fara memorie are si partea sa buna ,dar are si partea sa proasta .
Ca orice om voi incepe cu partea buna.Un om fara memorie in conceptia mea este omul care ar putea trai clipa sau momentul in care se afla fara sa isi aminteasca de trecut sau de apropiati sai,de grijile sau de necazurile care ii predomina viata .Ar putea fi un om liber,doar daca ar sti sa profite de acest lucru .Chiar daca acesta nu isi mai aminteste de lucruriile “agitate” din viata lui nu inseamna ca ele au disparut,dar conceptul lui asupra vietii se schimba radical ,astfel bucurandu-se de noi descoperiri si de timpul pe care il are profitand astfel de moment.
Toti oamenii ar vrea sa uite de unele lucruri neplacute din viata lor , dar acest lucru este imposibil datorita faptului ca sunt stocate in memorie si apar voluntar sau involuntar.
Partea proasta este ca un om fara memorie nu ar rezista intr-o societate , nu datorita faptului ca este considerat bolnav ci pentru faptul ca pur si simplu uita anumite lucruri esentiale din viata cum ar fii :uitarea persoanele apropiate, uitarea anumitor simturi(sa respire),sa isi controleze miscarile,sa inghita , uita diferite gusturi cum ar fi dulce acru amar sarat etc ). Sunt si cazuri in care omul uita anumite lucruri din incinta locuintei sale care ar putea fi periculoase . Ar putea uita unde este usa de la intrare ,ar putea uita ceva pe aragaz etc.
Fara memorie nu am putea trai o viata decenta de aceea este bine ca omul sa aiba memorie chiar daca trecutul sau este neplacut si ar vrea ca unele lucruri sa le uite ,dar aceste lucruri fac parte din experienta lor de viata.

miercuri, 28 ianuarie 2009

A fost odata...


Intr-o lume in care nu mai exista finaluri fericite.Unde oamenii nu mai cred in povesti, nu mai cred in iubirea adevarata.Noi inceputuri, speranta … praf de stele, fantani fermecate ce iti pot indeplini orice dorinta … sunt toate desprinse doar din basme. Si atunci, eu va intreb : omenia, zambetul curat, promisiunea dusa pana la capat, prietenia sincera, iubirea, si ele sunt tot basme? Pana la adanci batraneti … a fost o data ca niciodata … e prea mult spus, e o poveste in care am incetat sa mai credem demult de tot, o poveste in care poate ca nu am crezut niciodata.O lume in care nu mai exista finaluri fericite, o lume in care ne sufocam sub greutatea unei vieti care nu mai inseamna nimic. O viata de-a lungul careia incercam sa cautam fericirea, dar ne e frica sa fim noi primii care sa isi deschida inima.Incercam doar sa luam fiecare zi asa cum este fara sa ne gandim prea mult la ce nu va fi. Pentru totdeauna … noi nu avem pentru totdeauna, timpul nostru e scurt, nu suntem o poveste, dar am putea fi. A fost odata …trebuie doar sa crezi un pic, sa inchizi ochii si sa crezi ca poti fi mai mult, ca poti simti mai mult, ca poti si tu sa ai povestea ta fermecata. Trebuie doar sa incerci iar cel mai important e sa nu iti fie frica daca visul tau vrea sa devina realitate, doar sa nu-ti fie frica sa fii fericit.

Hai sa fim copii!!


“Un copil poate sa-l invete pe un adult trei lucruri:cum sa fie multumit fara motiv,cum sa nu stea locului niciodata si cum sa ceara cu insistenta ceea ce doreste.”(Paulo Coelho)
“Un copil reprezinta punctul de vedere a lui Dumnuzeu potrivit caruia viata trebuie sa continu”(Carl Sandburg)
“Cand nu mai esti copil ai murit de mult".(Constantin Brancusi)
“Cat e totul de misterios pentru oameni batrani,si cat de limpede e tot pentru copii”.(Tolstoi)
“Un copil se naste cu nevoia de a fi iubit si nu trece niciodata peste ea”.
(Frank A. Clark)
“Copii gasesc de toate in nimic.Adultii gasesc nimic in toate”.(Giacomo Leopardi)
“Copii minune isi iau revansa de la joc doar la maturitate."(Vasile Ghica)

marți, 27 ianuarie 2009

Prin ceata


Tot orasul e cufundat intr-o ceata deasa si alba.Dumnezeu parca s-a ascuns de noi, suparat de toate relele oamenilor, s-a ascuns sub valul des ca de fum.Ma simt ciudat cand nu pot sa vad cerul,norii...e ca si cum s-ar fi pierdut.Formele cladirilor abia se disting in departare si ochii se acomodeaza greu mediului inchis, acoperit si diform.Umbre...si cerul s-a ascuns astazi de noi.

Noapte ploioasa


Noapte fără stele, noapte în care ţârâie ploaia în ferestre şi udă până la piele gândurile nedormite...Noapte de ianuarie,rece, ameţită de vânt şi predispusă la destăinuiri în faţa unui vin fiert.Cafeaua aşterne zaţ peste ziua de ieri intrată în amintire,iar picăturile ploii fac în ciudă anotimpului,ca şi cum ar vrea să transmită că dacă totul este pe dos atunci de ce ne-am mai mira că plouă mocăneşte în plină lună de iarnă?!Pluteşte în aer mirosul planurilor făcute şi arse degrabă în cuptorul minţii,acolo unde aruncăm de fiecare dată gânduri renegate făcute sul,iar vinul fiert în care plutesc felii mari de măr alunecă în interiorul fiinţei, încălzind sufletul şi îmbătându-l prin fiecare picătură sorbită, plimbată pe limbă, savurată şi înghiţită cu un oftat de satisfacţie bahică...Noapte cu ploaie în ianuarie.Picături prelinse pe geam desenează constant o hartă a ploii, iar dacă ai curiozitatea să urmăreşti cu degetul traseele efemere poţi atinge o nouă dimensiune –un univers al diluviilor veşnice.

luni, 26 ianuarie 2009

Magia gandurilor


Unii sunt robi ai banului,altii sunt robi ai placerilor,iar altii sunt robii mintii lor.Pare paradoxal sa auzim ca mintea ne conduce,parca,fara voia noastra.Insa v-ati intrebat vreodata de ce uneori va maniati prea usor sau traiti stari conflictuale care se repeta la nesfarsit,gelozie,ura,invidie,etc.,fara a putea spune,odata pentru totdeauna,STOP acestor ganduri profund distructive?Cand aceste ganduri ne conduc viata,starea interioara,bunastarea fizica si pshica,relationarea cu ceilalti-noi devenim robii lor.Gandurile devin stapanii care fac viata rai sau iad.Cand ai un esec,gandurile sunt cele care te inalta sau te coboara.Cand esti pus intr-o situatie de alegere,felul cum gandesti va determina alegerea ta.Cand te confrunti cu neplaceri din partea celorlalti,in ce termeni cantaresti situatia iti va contura relationarea ulterioara cu acestia.In concluzie,gandurile iti vor determina coloratura vietii tale emoitionale,reusita in relationarea cu ceilalti,in realizarile tale,etc.Putem afirma:"spune-mi cum gandesti ca sa-ti spun cine esti".
Asadar invata sa devii stapanul propiilor ganduri si vei deveni stapanul propiei vieti.Viata nu va curge la intamplare ci vei invata sa-i dai un sens.

duminică, 25 ianuarie 2009

Încercând să prind infinitul în mâini…


Mă răsucesc precum un arc în faţa infinitului
Şi mă destind brusc,
Încercând să prind infinitul în mâini…
Nu reuşesc, dar perseverez în eforturile mele
Şi apoi trăiesc iluzia
Că am reuşit să facă prizonier… necuprinsul.
Poate că mulţi alţii, dacă ar fi în locul meu,
Faţă în faţă cu imensitatea, cu nesfârşitul,
Ar rezolva rapid toată această ecuaţie
Prin renunţare… Şi ar avea dreptate,
Fiindcă este inutil să lupţi cu vastitatea universală,
Mai ales atunci când eşti conştient că finalul
Nu îţi poate fi decât defavorabil…
Faptul că nu abandonez
Mă transformă într-un vânător de himere
Sau în căutător de mistere deja rezolvate…
Infinitul… Cum l-aş putea cuprinde în braţe,
Cum aş putea obţine măcar o frântură din el,
Pentru a o simţi, timp de o secundă,
În pumnul strâns?
Mă răsucesc precum un arc…
Mă destind brusc
Şi încerc să prind infinitul în mâini
Pentru a mia oară… Nu reuşesc,
Însă gustul eşecului mi se pare,
De fiecare dată,
Atât de dulce…

sâmbătă, 24 ianuarie 2009

150 de ani de la unirea principatelor



Hora Unirii

"Hai sa dam mâna cu mâna
Cei cu inima româna,
Sa-nvârtim hora fratiei
Pe pamântul României!

Iarba rea din holde piara!
Piara dusmania-n tara!
Între noi sa nu mai fie
Decât flori si armonie!

Mai muntene, mai vecine
Vina sa te prinzi cu mine
Si la viata cu unire
Si la moarte cu-nfratire!

Unde-i unul nu-i putere
La nevoi si la durere
Unde-s doi puterea creste
Si dusmnaul nu sporeste!

Amândoi suntem de-o mama
De-o faptura si de-o sama,
Ca doi brazi într-o tulpina
Ca doi ochi într-o lumina.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o soarta-n lume.
Eu ti-s frate, tu mi-esti frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin' la Milcov cu grabire
Sa-l secam dintr-o sorbire,
Ca sa treaca drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Si sa vada sfântul soare
Într-o zi de sarbatoare
Hora noastra cea frateasca
Pe câmpia româneasca!"


(Versuri: Vasile Alecsandri)

LA MULŢI ANI, ROMÂNIE !

"Vorba UNIRE e azi in toate inimile. Toti o voim !" ( Nicolae Balcescu )
"Unirea bratelor maresc averile popoarelor si asigura apararea lor." ( Dimitrie C Bratianu )
"Unirea face puterea statelor si, prin urmare, fericirea lor." ( Nicolae Balcescu )
” Prin unire cresc lucrurile mici, prin dezbinare se prăbuşesc cele mai mari. “
” Piatra nu spera sa fie nimic altceva decat piatra. Dar, colaborand, se alatura altor pietre si devine Templu. ” ( Antoine de Saint Exupery )

Cultura generala

Am gasit un lucru tare interesant!Vedeti imaginea de mai jos si daca reusiti sa identificati 50 de personalitati din cele 100,inseamna ca sunteti persoane culte.Ce spuneti,luati parte la asta?Daca aveti timp faceti si o lista va rog!

*click pe imagine pentru zoom


vineri, 23 ianuarie 2009

Copacul fericirii


Click pe imaginea alaturata pentru a descoperii roadele pomului!

Cum ar fi...?


Daca intr-o zi n-am mai avea lacrimi?Ne-ar veni sa plangem si nu am putea sa ne descarcam.Din cauza ca am plans prea mult lacrimile vor inceta sa mai curga.Si nu vom fi mai fericiti ci mai nefericiti.
Ar trebui sa ne suportam fiecare suferinta asa cum e ea,suferind doar in interior, fara niciu fel de exteriorizare.Ar fi un cosmar psihc.
Ca si cand am fi ingropati de vii si ne-am zbate sa scapam,cu putinul aer pe care il avem iar in final am muri asfixiati.
Asfixierea mi se pare cea mai crunta moarte pentru ca esti constient in fiecare secunda de ea...
Cum ar fi daca, atunci cand te decizi ca vrei sa mori si o faci, sa te razgandesti in ultimul moment si sa nu mai poti face nimic?
Sa te arunci in gol si inainte sa atingi pamantul sa gasesti solutia problemei ce te framanta pana atunci...

Cum ar fi daca am stii raspunsul la toate intrebarile? Ne-am sinucide a doua zi pentru ca nu am mai avea ce sa mai cunoastem.

Entuziasmul


Nimic nu mi se pare mai enigmatic decat entuziasmul.Un entuziast este intotdeauna, pentru mine,un om cu taine,un om fata de care ma simt atras,pe care nu-l uit repede.
Oamenii entuziasti au meritul ca te introduc in eroare,te pun fata in fata cu eroarea,fie ca ti-o descopera atat de evident pe a lui,incat te invata pentru toata viata sa te feresti de ea,fie ca iti releva instantaneu eroarea in care traiesti tu pana atunci si te invita sa o parasesti.
Exista o specie de entuziasti pe care nimeni nu i-ar lua in serios.Sunt oaamenii care traiesc cu probleme,care au mereu ceva de justificat in orice experienta.Oameni care ajung foarte sus pe scara "valorilor spirituale";care creeaza in arta si scriu carti celebre.Aici entuziasmul insusi ajunge o problema,un lait-motiv pentru alte entuziasme.
Personal am depasit experienta entuziasmului,iar acum traiesc prin inertia sa.Si aceasta inertie a miscarii continue e mult mai primejdioasa decat inertia statica.Pentru ca pune in garda oamenii contra oricarui entuziasm.Si ar fi pacat...

floare ofilita


Multi nori au cazut incet peste ea.Nu are lumina,sub atata cer de mare si gri, floarea suspina.Nici nu ploua,nici nu ninge.E o toamna trista de tot care a gresit adresa,a nimerit in ianuarie si nu mai stie drumul inapoi spre casa.Nu are apa, pamantul e uscat si intre atata frig si ceata,floarea mica,rozalie,cu petale mici trifoi de verde palid,sta ascunsa.Daca o vad,or sa o rupa...Sta ascunsa de celelalte flori uscacioase,pline de spini,maracini sau tulpini inalte si tari ca de piatra. Sta si asteapta.Azi e ofilita.Maine poate va rasari soarele si il va privi din nou in ochi pe astrul plin de viata.

joi, 22 ianuarie 2009

traire eterna


E uimitor câtă fericire pot simţii oamenii dintr-un simplu cuvânt,un cântec sau un gând.Pentru că fericirea e relativă;depinde de dorinţele fiecăruia.Pentru că unor oameni le e suficient un singur gând pentru a fi fericiţi.Pentru că atunci, ei simt că pot muta munţii din loc,că pot răscoli mările,că pot atinge Soarele,că nu există temeri şi răutate. Pentru că ei simt atunci,că au sufletul plin şi împlinit. Pentru că atunci, ei se simt stăpânii lumii şi vor doar să oprească timpul în clipa sublimă a fericirii. Pe care clipă să o trăiască etern intr-un cuvânt,un cântec sau un gând...

miercuri, 21 ianuarie 2009

fragment de viata


“Esti prea copil!”, mi-au spus...pentru ca imi place prea mult sa visez, sa cred in povesti, magie si zane si sa le aduc aproape de lumea mea.“Cat esti de naiva!”,mi-au reprosat...stiu,si eu am fost de acord.Ma incred prea mult in oameni,in partea lor buna,ignorand de multe ori invidia sau rea-vointa din ochii lor.Binele nu se vede. Doar raul se manifesta in jurul nostru sub tot felul de forme si culori sinistre. Binele il faci fara sa astepti nimic in schimb, fara sa speri ca fapta ta va fi apreciata. “Defectul tau cel mai mare e ca esti mult prea sensibila”, mi-au soptit zambind...prea deschisa la unde nevazute, energiile dimprejur,...visele de ieri si gandurile de maine.

luni, 19 ianuarie 2009

In memorie...


Oare a murit Eminescu pentru a doua oara? Oare Grigore Vieru s-a dus alaturi de Eminescu?Sa stea mai bine acolo,departe,decat aici,intre noi?Intre cei care nu l-au bagat in seama,cum nici idealurile poetului basarabean n-au fost luate in seama pe cele doua maluri ale Prutului? Despre Unire nu se mai zice nimic azi. Grigore Vieru ce mai rostea cuvantul pe care cei mai multi il considera depasit. Cum depasite, in mintea unora, a multora, din pacate,sunt patroitismul,istoria, cultura,limba romana. Dar ce mai e de simtit azi?Oare ne mai simtim macar pe noi insine?

"La zidirea soarelui, se ştie,
Cerul a muncit o veşnicie,
Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu...
Ne-am ales cu domnul Eminescu.
Domnul cel de pasăre măiastră
Domnul ce de nemurirea noastră.

Suntem în cuvânt şi-n toate,
Floare de latinitate
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu dreptate,
Eminescu să ne judece.

Mi-l furară, Doamne, adineauri,
Pe înaltul domn cu tot cu lauri.
Mă uscam de dor, în piept cu plânsul,
Nu ştiam că dor mi-era de dânsul,
Nu ştiam că doina mi-o furară
Cu străvechea şi frumoasa ţară.

Am şi eu pe lume parte:
Pot îmbrăţişa măiastra-ţi carte,
Ştiu că frate-mi eşti şi-mi eşti părinte,
Acum nimeni nu mă poate minte
Bine ai venit în casa nostră,
Neamule, tu, floarea mea albastră.

Suntem în cuvânt şi-n toate
Floare de latinitate,
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu dreptate,
Eminescu să ne judece!"

("Eminescu" - Grigore Vieru)

Ganduri,ganduri si iar ganduri....


Încerc să-mi fac curăţenie prin gânduri,fiindcă simt cum se aşterne praf de uitare peste rafturile sufletului meu,iar nevoia de primenire îşi cere drepturile.M-am trezit devreme,am deschis larg ferestrele inconştientului,pentru ca soarele văzut numai de mine în acest anotimp al cenuşiului tern să încălzească decorul îngheţat prematur,am tras aer în piept şi mi-am urat „Spor la treabă!”. Nu este o sarcină uşoară,minutele trec în vreme ce eu mă păstrez într-o letargie vecină cu indolenţa, iar gândurile aşezate pe rafturi îşi aşteaptă radierea fatală… Nu pot să renunţ la dorinţa mea de a face bine permanent. Nu am cum să trimit către lada de gunoi ideea că oamenii sunt buni, în pofida ştirilor alarmante care transmit exact contrariul. Îmi privesc gândul de ducă şi nu reuşesc decât să îi şterg coperta, pentru a-mi crea din nou iluzia că voi pleca departe chiar astă-seară.Gospodarul de gânduri care sunt se aşează pe canapea şi oftează.Ceea ce se află în mintea noastră nu poate fi şters cu buretele,chiar dacă ne împotrivim aducerii aminte şi simulăm indiferenţa faţă de propriile fantasme.Îmi las gândurile în pace, iar ele mă asaltează frenetic, motiv pentru care îmi imaginez un pod supendat între ceea ce sunt şi ceea ce aş vrea să fiu. De fiecare dată când încerc să traversez acest pod mă opresc la jumătatea lui, apoi fac cale întoarsă.Nu cred că îmi lipseşte curajul.Cred doar că – uneori – este mai bine să permitem iluziilor să trăiască nederanjate de împlinirea lor.

duminică, 18 ianuarie 2009

Libertatea de a fi ubicuu


Trăim o singură dată într-o lume mică, clişeizată.Suntem permanent constrânşi să fim.Nu alegem să ne naştem şi pare că foarte puţine decizii pe care le luăm sunt cu adevărat ale noastre. Ne-am născut prea târziu să mai spunem ceva nou şi copiii copiiilor noştri vor avea trista misiune de a unge cu vaselină roţile în plus ale sistemului.Mişcarea pe care o efectuăm prin cutiuţa cu pereţi casanţi e departe de a fi browniană,pentru că haosul are şi el regulile şi mândria lui.
Totuşi,lumea asta fiind aşa de mică şi nouă plăcându-ne să ne credem atât de mari, rezultă că poate intra toată în noi.Prin cine ştie ce văgăuni şi debarale pline de şerpi, broaşte şi şosete reşapate ale subconştientului, rezidă destinul omenirii pe cale de fabricaţie. Destinul sau omenirea, încă n-am aflat. Istoria lui cum e cu putinţă ceva nou...
Că suntem produse de serie am aflat de la prima strigare în mănuşile însângerate ale doctorului.În fond, e mai bine aşa, omul are destin creator,poate,dar oamenii cu siguranţă nu.
Surogate şi tranchilizante se găsesc suficiente. Nu trebuie decât puţină imaginaţie. De fapt,imaginaţia e deja ieşire din serie şi lărgire a lanţului.Până la urmă, nici nu contează dacă ceea ce imaginăm a fost deja conceput de altcineva.

oare suntem noi...oamenii?


Mi se inchide drumul cu varsta mea...Oamenii vin,se vor iertati pentru a ma fi judecat gresit,nu ma cunosc si nu-i cunosc,in schimb eu stiu exact cum sunt ei pentru ca pot vedea in sufletul lor uracioas si nu pe chipul lor angelic.Ma ingrozesc,totul pare sa se invarta,vad lumini,aud voci care-mi dicteaza sa fug daca nu cumva vreau sa fiu asimilata in ceva cu rasunet modern,"societate".
Societatea n-a fost niciodata locul meu.Dar niciodata.Eu am reusit sa ma fac speciala pentru un numar mic de oameni carora chiar le pasa,oameni care ma cunosc.Acolo e locul meu,intre ei si intre ei numai,unde pot fi eu insami si unde ma pot elibera de povestea mea spunand-o de multe ori la rand.Pentru ca oameni sunt numai cei c-o latura umana,ati spune voi ca toti suntem umani.Fals.Uman e cel ce nu te compatimeste,ci te arunca si mai jos ca sa inveti sa te ridici.Uman este ceea ce noi numim injuratura,cand nu-i decat eliberarea furiei in cuvinte atunci cand vine de la mine si de la cercul meu.Ati putea spune ca suntem o hoarda de copile frustrate,in schimb nimeni,absolut nimeni,nu ne stie adevarata fata asa cum ne-o stim noi cand ne luam in brate si radem prin mijlocul strazii.
Daca eu am darul de a privi adanc in cuvintele ce le spuneti si-n felul vostru de-a fi,sa nu credeti ca nu va cunosc.Va cunosc mai mult decat va cunoasteti voi.
Poate suna ciudat, dar nu sunt omul tau obisnuit.
Sunt un adolescent.
Sunt cine vreau sa fiu.
Sunt pe fiecare pagina a lui Cioran (de care "oamenii" poate ca nici n-au auzit).
Sunt un sentiment,dar toate la un loc.
E greu sa-ti dai seama cine sunt.Nu ma citesti atat de usor precum te citesc eu pe tine,introvertirea defineste fiinta din tine,iar eu sunt introvertita.

sâmbătă, 17 ianuarie 2009

Grigore Vieru


Viaţa poetului Grigore Vieru atîrnă de un fir acum.L-am văzut,l-am cunoscut,i-am auzit limba aia românească pioasă,dulce,blîndă de peste Prut.A dus o luptă incredibilă pentru limba română…Iar acum cînd aceasta pare să nu mai valoreze nimic, ai zice că a fost o luptă inutilă de Don Quijote…Pe urmele lui încă mai respiră gîndurile şi versurile unor Labiş, Nichita, Marin Sorescu,Ioan Alexandru, şi ale… Mioriţei.Grigore Vieru vine de acolo din patria poeziei lor, este unul de-al lor. Unul dintre ultimii care a mai folosit cuvîntul ăsta, “Patrie“, ştiind despre ce vorbeşte, cîntărind greutatea lui.Şi nu am vrea să plece,acum,atît de stupid, la două trei zile după ce îl vizitase pe Eminescu,“stăpînul” lui…

Pregătindu-mă de fericire

Să iubesc pînă la capăt -
Cine iubeşte pînă la capăt,
Trăieşte mult, se zice.
Să cuget pînă la capăt -
Cine gîndeşte pînă la capăt,
Are unde se-ntoarce,
Pînă la capăt să cred -
Cine crede pînă la capăt,
Se dezleagă de spaimă.
Să spun albului alb
Şi negrului negru
Să iau pulsul proverbelor.
Să bat eroic în piatră:
Poate că dau
De apele tămăduitoare.
Să îndrept albia izvorului
Spre tîmpla încinsă
A veacului,
Pregătindu-mă astfel
De fericire,
Şi nu numai de ea.

(Grigore Vieru)

vineri, 16 ianuarie 2009

Pot fi...


Poti fi singur chiar daca esti inconjurat de o mare de oameni.Poti fi izolat chiar daca esti in plin centrul unei urbi aglomerate.Poti fi mort chiar daca iti bate inima.Poti fi cu sufletul apasat de greutati chiar daca ai zambetul pe buze.Poti gandi negativ chiar daca spui bancuri.Poti sa-ti doresti moartea chiar daca te lupti cu ultimile puteri pe un pat rece de spital,sa traiesti.Dar oare poti fi tu insuti, chiar daca nu te cunosti?Poti tu sa stii cum esti de fapt?Te-ai intrebat vreodata cum esti TU?Ai observat ca te comporti diferit in functie de situatia in care te afli?Pentru fiecare imprejurare ai un anumit comportament, ai o anumita stare de spirit…
Oare atunci cand vrei sa pari firesc ESTI TU?Care dintre toate aceste persoane esti TU?Spunem ca trebuie sa incercam a-i cunoaste pe cei apropiati noua inainte sa-i judecam,dar oare suntem capabili de acest fapt din moment ce nu ne cunoastem pe noi insine?Poti fi TU cel de azi acelasi cu cel de ieri?Dar cu cel din copilarie? Frumos nu?Copilaria ne aduce zambete pe buze, desi cand eram chiar noi acei prichindei care capatam bataie pentru niste nimicuri,nu ni se parea atat de amuzant ca si acuma… Inca un exemplu care dovedeste fara tagada ca noi oamenii nu stim sa apreciem cine suntem si ce avem pentru ca nu stim practic cine suntem.Daca in copilarie stiam cine eram ne amuzam teribil la micile copilarii, dar noi ne doream sa fim mari, adulti… Acum ca suntem “mari” tot nu stim cine suntem, tot nu apreciem ce avem si ne dorim sa fim iar copii. Asadar, poti fi,dar cum esti?

joi, 15 ianuarie 2009

Cutia cu amintiri


Acum cateva saptamani,in hotararea mea de a pune ordine in viata,la propriu,am gasit o cutie cu scrisori,de care uitasem....si un caiet mare cu coperti groase,pe care eu am scris poeziile mele,proza si multe insemnari
Le-am luat cu drag pe toate acasa, sub privirea intrebatoare si uimita a mamei (ce faci tu cu atata maculatura, de ce nu le-i fi aruncand, nu stiu...?!?) si le-am asezat langa celelalte....nu sunt f multe, doar o cutie, plina...ca le-am reunit si sigilat intre timp....pagini ingalbenite de timp, colorate sau nu, plicuri antice de care nu mai vad si alte atatea mizilicuri,de care nu ma pot desparti...
caiete....carnetele...jurnalul meu...
La inceput au fost oracolele, in scoala generala...doamne ce mai "munceam" la el, inimioare, floricele, zeci de intrebari, le dadeam apoi la toti colegii, sau doar la cei agreati,ca deh, aveam si atunci antipatii...cu emotie il luam inapoi si descifram raspunsurile,le interpretam,le dadeam mai departe....
Apoi...jurnalul...primul a fost un banal caiet de dictando,dosit prin cele mai ingenioase ascunzatori...in cativa ani, s-au adunat cateva caiete (vreo 10 cred...)
In liceu...biletele...apoi o agenda neagra, cu coperti lucioase negre si ei i-am dedicat atatea ganduri...el mi-a tinut in siguranta secrete si vise,temerile, bucuriile si nefericirile...
Carnetelele...au si ele istoria lor...fiindca jurnalul era greu de carat peste tot, scriam pe carnetele minuscule...maxime, date si locuri...flori puse la presat intre paginile lor si frunze adunate cu mult drag....pe prieteni ii "terorizam" in diverse momente, sa-si lase o semnatura si 2-3 cuvinte, sa ne amintim...le-am pastrat pe toate cu sfintenie, chiar daca prietenii nu mai sunt ce-au fost...pe unii din ei i-am pierdut, pe altii i-am indepartat,altii nu mai sunt in lumea aceasta....dar mi-s cu totii aici, intre paginile acestor caiete...scriu pe unde apuc...pe marginile caietelor de curs la sfarsitul lor...
Un caiet din primul an de liceu nu l-am pastrat,intr-un moment de rascruce am hotarat sa il rup,insa celelalte,au scapat furiilor mele distrugatoare, de-a lungul timpului...de ceva vrem scriu la calculator, e tot un fel de jurnal, dar mai "practic"....cand insa mi-e inima prea grea si mainile imi tremura pe tastatura, ma intorc la jurnalul meu cu coperti negre si reci...
Mai sunt petale de flori, primite sau culese, vederi ilustrate, poze prafuite sau rupte pe alocuri, o piatra de ici, o scoica de colo, o pana a vreunei pasari, un capac de bere,un desen,o poezie...maruntisuri o mie, franturi de amintiri...sunt toate parte din viata mea...sunt momente pe care le-am trait, alaturi de oameni deosebiti...pe unii as vrea sa-i uit...si sa-mi amintesc mereu, de tot ce a fost frumos!!!

387 de ani de la nasterea lui Molière


Jean-Baptiste Poquelin cunoscut mai bine ca Molière (15 ianuarie 1622 – 17 februarie 1673),a fost un scriitor francez de teatru şi actor,unul dintre maeştrii satirei comice.La multi ani!Astazi odata cu Eminescu e si ziua sa de nastere.

Aniversare-159 de ani


Cu totii am auzit de Mihai Eminescu,de poeziile lui,incepand de la Somnoroase pasarele...de prin abecedare...pana la Scrisoarea I,Glossa..cu totii am auzit de muza acestuia,de Veronica Micle...de iubirea ideala,dar nematerializata descrisa in poeziile sale...15.01.2009-159 de ani de la nasterea celui ce a fost consacrat ca fiind cel mai mare poet roman...La multi ani,izvor de iubire!La multi,ani,Mihai Eminescu!Poeziile tale vor fi mereu un zambet de mandrie pe fetele noastre,ale romanilor!

Memento Mori
“Vraji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,
Cand in straturi luminoase basmele copile cresc.
Mergi,tu,luntre-a vietii mele, pe-a visarii lucii valuri,
Pana unde-n ape sfinte se ridica mandre maluri,
Cu dumbravi de laur verde si cu lunci de chiparos,
Unde-n ramurile negre o cantare-n veci suspina,
Unde sfintii se preumbla in lungi haine de lumina,
Unde-i moartea cu-aripi negre si cu chipul ei frumos.
Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite,
Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori muncite
Te incerci a stoarce lapte din a stancii coaste seci;
Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mandre flori de aur,
Alta unde cerci viata s-o-ntocmesti, precum un faur
Cearc-a da fierului aspru forma cugetarii reci.
Las’ sa dorm... sa nu stiu lumea ce dureri imi mai pastreaza.
Imbatat de-un cantec vecinic, indragit de-o sfanta raza,
Eu sa vad numai dulceata unde altii vad necaz,
Caci s-asa ar fi degeaba ca sa vad cu ochiul bine;
De vad raul sau de nu-l vad, el pe lume tot ramane
Si nimic nu-mi foloseste de-oi cerca sa raman treaz.
N-au mai spus si altii lumii de-a ei rele sa se lase?
Cine-a vrut s-asculte vorba? Cine-aude? Cui ii pasa?
Toate au trecut pe lume, numai raul a ramas.
O, acele uriase, insa mute piramide
Care stau ca veacuri negre in pustiuri impietrite
Cate-au mai vazut si ele — ce-ar vorbi de-ar avea glas!

Cand posomoratul basmu — vechea secolilor straja —
Imi deschide cu chei de-aur si cu-a vorbelor lui vraja
Poarta nalta de la templul unde secolii se torc —
Eu sub arcurile negre, cu stalpi nalti suiti in stele,
Ascultand cu adancime glasul gandurilor mele,
Uriasa roat-a vremii inapoi eu o intorc
Si privesc... Codrii de secoli, oceane de popoare
Se intorc cu repejune ca gandirile ce zboara
Si icoanele-s in lupta — eu privesc si tot privesc
La vo piatra ce inseamna a istoriei hotara,
Unde lumea in cai noua, dupa nou cantar masoara —
Acolo imi place roata cate-o clipa s-o opresc!”(…)

Ar trebui sa parcurgem randurile pline de profund adevar ale lui Mircea Eliade, scrise la Paris,exact acum 60 de ani in urma,sa reflectam si sa-i aprindem o flacara vie in sufletul nostru.

Mircea Eliade despre Eminescu

Dupa rezistentele pe care le-a intampinat in timpul scurtei si chinuitei lui vieti, opera lui Mihai Eminescu s-a impus fulgerator, neamului intreg, iar nu numai paturei culte. Nu stiu daca s-a facut vreodata socoteala exemplarelor tiparite din Poeziile lui Eminescu. Dar in mai putin de o jumatate de veac, poeziile acestea au fost reproduse in multe zeci de editii, de la modestele tiparituri populare pana la admirabila editie critica a Fundatiilor Regale, ingrijita de Perpessicius. Astazi, dupa ce-au cunoscut atatea culmi si atatea onoruri, Poeziile lui Eminescu, cenzurate in tara, apar asa cum le vedeti, in haina sfioasa a pribegiei. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost poate mai putin semnificativa, daca n-ar fi luat si el parte, de peste veac, la tragedia neamului romanesc.

Ce inseamna pentru noi toti, poezia, literatura si gandirea politica a lui Eminescu, o stim, si ar fi zadarnic s-o amintim inca o data. Tot ce s-a creat dupa el, de la Nicolae Iorga si Tudor Arghezi pana la Vasile Parvan, Nae Ionescu si Lucian Blaga, poarta pecetea geniului sau macar a limbii eminesciene. Rareori un neam intreg s-a regasit intr-un poet cu atata spontaineitate si atata fervoare cu care neamul romanesc s-a regasit in opera lui Eminescu. Il iubim cu toti pe Creanga, il admiram pe Hasdeu, invatam sa scriem de la Odobescu, il respectam pe Titu Maiorescu si anevoie putem lasa sa treaca mult timp fara sa-l recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a relevat alte zari si ne-a facut sa cunoastem altfel de lacrimi.
El si numai el, ne-a ajutat sa intelegem bataia inimii. El ne-a luminat intelesul si bucuria nenorocului de a fi roman.
Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru si cel mai stralucit geniu pe care l-a zamislit pamantul, apele si cerul romanesc. El este, intr-un anumit fel, intruparea insasi a acestui cer si a acestui pamant, cu toate frumusetile,durerile si nadejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupti de pamant si de neam, regasim in tot ce-am lasat in urma, de la vazduhul muntilor nostri si de la melancolia marii noastre, pana la cerul noptii romanesti si teiul inflorit al copilariei noastre.Recitindu-l pe Eminescu, ne reintoarcemm ca intr-un dulce somn,la noi acasa.

Intreg Universul nostru il avem in aceste cateva zeci de pagini pe care o mana harnica le-a tiparit si le imparte astazi in cele patru colturi ale lumii, peste tot unde ne-a imprastiat pribegia.Pastrati-le bine; este tot ce ne-a mai ramas neintinat din apele,din cerul si din pamantul nostru romanesc.

miercuri, 14 ianuarie 2009

Ce daca...


V-ati intrebat vreodata de ce nu este totul asa cum ne dorim?
Uneori, cunoastem anumite persoane si stim imediat ca ei trebuie sa fie in viata noastra.
Ei inseamna ceva acolo.Fie ne sunt ca un suport,fie ne invata o lectie, fie ne arata cine suntem sau cine vrem sa devenim.
Poate, de multe ori, nu ajungem sa cunoastem bine persoanele alea,dar daca ii privim in ochi stim, aproape sigur,ca ei ne vor afecta viata intr-un mod foarte profund.
Si uneori,ni se intampla chestii,intr-un moment pe care il simtim dureros si incorect,dar daca ne gandim apoi,realizam ca fara obstacolele astea,nu ne-am fi descoperit potentialul, puterea, curajul sau inima.
Totul se intampla cu un motiv. Am spus-o si o mai spun, mereu si mereu.
Nimic nu cred ca se intampla pur si simplu.
O boala,un prejudiciu,toate se intampla ca sa testam limitele sufletului nostru
Fara “testele” astea, ce-ar fi viata?
Pai, ar fi prea roz,fara piedici,dreapta ca un drum spre nicaieri, sigura si confortabila, dar plictisitoare si complet fara sens.
Tot ce ni se intampla ne afecteaza viata, in bine sau in rau. Dar, toate astea, ne arata cine suntem cu adevarat.
Toti avem prieteni care ne ranesc, ne insala, ne tradeaza si ne sfasaie inimile.
Si cred ca ei sunt cei mai importanti in viata noastra.
Si mai cred ca trebuie sa-i iertam, pentru ca ei ne ajuta intr-un fel, sa invatam ce este increderea si cat de important este sa fii mereu precaut cu cei ce-ti “deschid” inima.
Nu ar trebui sa facem fiecare zi sa conteze? Sa apreciem fiecare moment si sa luam lucrul bun din nimicuri, nimicuri pe care, poate, nu am mai avea posibiliatatea sa le experimentam din nou?
Sa ne inconjuram de oameni care ne fac sa zambim, sa radem,de cei care ne fac fericiti?
Sa tinem capul sus pentru ca avem dreptul asta?
Sa ne spunem mereu ca suntem extraordinari si sa credem in noi? Daca noi nu credem in noi, nimeni nu o va face.
Sa ne cream propria noastra viata, sa fim liberi si sa o traim?

Acesta este gandul meu in dupa-amiaza asta!

Joaca-te cu viata ta


Ce intorsaturi ciudate are viata...azi te bucuri de viata si de persoanele care sunt in jurul tau iar alteori simti ca nu mai ai puterea de a lupta si de a merge inainte.
Uneori nu-mi gasesc locul,simt cum pasii mei ratacesc spre un drum nestiut de nimeni...
Aseara am ratacit putin prin cufarul de amintiri,trecutul a iesit la suprafata putin cite putin,mi-am readus aminte de clipe frumoase insa stiu ca trecutul trebuie sa ramina acolo...acum e important ca prezentul sa isi spuna cuvantul...
Oare mai stie cineva sa zimbeasca cu adevarat?
Sti sa te bucuri de fiecare secunda?
Oprestete pentru o clipa si zimbeste,doar sti ca viata e frumoasa iar tu esti personajul principal din povestea ta...

luni, 12 ianuarie 2009

O, gândul meu de seară...-Tudor Vianu


O, gândul meu de seară aducător de pace,
Cum îmi strecori în suflet lumina lunei pline,
Cum mi te-aşterni pe rană când zuciumarea tace
Împrăştiind odihnă şi farmece senine.
Cum îmi strecori în suflet lumina lunei pline!

În noi sunt suferinţe şi doruri seculare:
La raza ta de aur se liniştesc deodată,
Ca urşii albi pe-ntinsul câmpiilor polare
Când pe cuprinsul bolţii luceafărul se-arată.

O, gândul meu de seară, eşti piatra peste care
Zidesc cu noi speranţe cetăţi ce nu s-or stinge,
Adânca ta tăcere e-un câmp de germinare
În care va renaşte dorinţa de-a învinge.

sigur nu eu...


M-am intrebat de multe ori de ce nu pot trai unii oameni decat in tensiune, intr-o continua zbatere ?De ce cauta ei cu atata fervoare starile conflictuale?De ce le creeaza atunci cand ele nu exista ?De ce sunt ei nemultumiti si indarjiti, chiar si atunci cand au suficiente motive sa fie multumiti si impacati cu lumea?

Fireste, orice om are dreptul, ba chiar si datoria, sa nu se impace cu toate starile lincede, sa ia atitudine fata de tot ce i se pare rau, fata de minciuna, lene si demagogie, fata de lacomia nesatioasa a parvenitismului, fata de tot ce ingreuneaza sau impiedica deschiderile si inaintarile personale.
Intrebarile mele nu-i vizeaza pe cei cei isi sfintesc indreptatirile prin munca ci pe aceia care se ascund sub mantia unor atitudini cat mai neinduplecate, punand intrei ei si ceilalti oameni, ori de cate ori au ocazia (cand nu o mai au o creeaza), scutul protestului si armura zornaitoare a vehementei, creand ceata si fum pentru a nu se vedea cat de goale sunt fapturile lor, cat de putine realizarile si cat de rare sunt zilele in care au facut ceva insemnat.
Cred ca la capatul tuturor dezagregarilor si derutelor starnite de falsele conflicte si de tensionarile contrafacute sta intotdeauna stafia fioroasa a imposturii.

...nu eu, un om de nimic! eu n-as fi in stare nici macar sa-mi rumeg gandurile, nici sa mi le descriu, nici macar sa ma prefac ca stiu depre ce vorbesc!

Cum ar fi daca....?


V-ati gandit vreodata cum ar fi daca acea dorinta pe ti-ai pus-o intr-o seara privind o stea cazatoare sau luna plina sau steaua de Craciun sau lumanarile de pe tort, cum ar fi daca acea dorinta chiar s-ar indeplini? Si daca dorinta ar fi sa te intorci inapoi in trecut sa indrepti lucrurile sau poate sa te trezesti peste 10 ani si sa vezi cum va fi viata ta atunci? In filme se poate. In realitate dorintele oarecum “mici” se mai pot indeplini … cu putin noroc. Exista momente cand tot universul conspira la indeplinirea dorintei tale. Se intampla cand te astepti mai putin, te prinde pe nepregatite si ai sanse mari sa ratezi ocazia. Destin? Soarta? Sau doar coincidente? Nu stiu. Nu am o explicatie. Stiu doar ca exista ceva acolo, mai mult decat putem percepe sau intelege. Stiu ca umbrele sau sentimentele alea ciudate pot ascunde ceva ce nu putem vedea decat daca inchidem ochii si ne deschidem asa numitele canale energetice. Stiu ca visele mi-au ghidat de multe ori pasii sau mi-au aratat “invaluite” in ceata si simboluri, lucruri pe care nu vroiam sa le vad. Stiu ca unele lucruri pe care le spun sau le simt ajung sa se intample, dar lumea nu crede, asa ca le pastrez pentru mine si zambesc piezis cand imi recunosc imaginile din vis. Este o cale pe care nu imi doresc sa o urmez. Nu acum. Vreau sa raman in real,dar sa pastrez mereu cu mine o parte misterul lumii, care se afla de altfel in fiecare dintre noi.

Ma gandeam … daca ar fi sa ti ofere o sansa sa te intorci in timp si sa schimbi ceva, un singur lucru sau o intamplare, care ar fi acela?

duminică, 11 ianuarie 2009

Promisiune


Ce valoare mai are in ziua de azi o promisiune? Practic ce este o promisiune daca nu “capacitatea de a dezamăgi oamenii”,este un angajament pe care in conditii extreme ni-l luam fara sa calculam capacitatea noastra de a ni-l respecta sau poate fara a ne trece macar prin minte sa il si respectam. Iar incalcata promisiunea, noi, cei care nu ne respectam propriul cuvant dat, ce avem de suferit? Ne este lezata increderea...dar mai are cineva incredere in altcineva decat in propria persoana?
Din punctul meu de vedere promisiunea este doar o cale de a scapa dintr-o situatie aparent fara iesire,o minciuna pe care o spui pentru a-i mangaia cuiva urechile...

Al treilea ochi


...si in aer pluteste ceva:o mireasma,un parfum din trecut,un sentiment de pace, straniu dar bun.Nu veti intelege,nu ati fost acolo.Dar vreau sa transmit un gand bun si certitudinea ca acolo peste granita realitatii si a lumii din jur,acolo chiar un pic mai departe de sufletul nostru,exista ceva mai presus de tot:senzatii, imagini zarite cu coada ochiului,vise...Nu crezi sau nu vrei sa vezi?Mi-e frica si mie sa vad si sa simt.Este un dar al fiecaruia dintre noi,daca nu l-am nega,daca nu l-am alunga...si daca nu ne-am speria...ochii sunt oglinda sufletului si mainile sunt instrumentul de cautare.Inima simte, subconstientul intuieste - crezi?

vineri, 9 ianuarie 2009

Un subiect controversat


Daca e sa ma intrebi ce scriitor imi place cel mai mult cu siguranta o sa-ti raspund Emil Cioran.Prin urmare m-am gandit spre sfarsitul anului ce tocmai s-a sfarsit sa fac un scurt sondaj in care sa intreb mai multe persoane ce parere au despre Cioran. Raspunsurile au fost cum nici nu ma asteptam sa mi se raspunda.
O prima parere a fost ca: "Cioran e un ipocrit,caci intreaga viata promoveaza sinuciderea desi el traieste foarte bine pana la adanci batraneti."O alta parere ar fi ca "Cioran e un frustrat trist care toata viata a scris carti in care a repetat aceleasi doua (sau trei) idei cu oarecare variatii stilistice.Stilul o fi bun dar autorul nu imi da de gandit putin,problema mea e cu faptul ca e atat de supraevaluat, si ca nu reprezinta nici un model pentru nimeni, nici macar un ganditor nu poti sa zici ca e..."Mergem mai departe...alta parere "Eu vreaua sa spun doar ca omul nu e in niciun caz un mare ganditor, cu atat mai mult un model. E doar un stilist si cam atat."Altcineva spunea ca "El nu cred ca a avut pretentia sa fie profet, mai degraba a scris si el ce simtea. Pe unii ii ajuta sa scrie despre chestiile care ii marcheaza, asta a facut si el.Deci,nu cred ca e vorba de ipocrizie, omul trebuie inteles cu limitarile lui. A fost si el un nene necajit rau de tot care cu timpul s-a obisnuit cu ideea ca viata ii surade si ca oricum e prea lenes ca sa faca ceva, asa ca din cand in cand mai scria cate o carte in care imbraca aceleasi idei in metafore, comparatii etc,iar altii l-au luat prea in serios."O alta parere lagata de opere "In "Pe culmile disperarii" nu face decat sa bata saua, sa priceapa...cititorii. Singurul lucru care mi-a placut din cartea aia au fost niste metafore legate de mare. ( ideea era ca marea isi "arunca" valurile din scarba de ea insasi , nu imi amintesc exact)Iata si doua pareri care m-au lasat fara cuvinte:"oricum Cioran-omul nu prea a muncit deloc la viata lui ( pt. o scurta perioada profesor), a fost un mare parazit. Plus refuzul lui de a accepta premii ( cu exceptia premiului Rivarol, pt "Tratat de descompunere"),simpatiile legionare, turul Frantei pe bicicleta... ma rog, astea sunt amanunte, esential e ca Cioran-omul a refuzat viata obisnuita, de-aia il si numea Liiceanu "Marele Revoltat" ( sau ceva de genul asta, "Jurnalul de la Paltinis"). Pe cand Cioran-scriitorul n-a lasat mare lucru in urma."iar a doua a fost scurta si la obiect "Cioran?...Nihilist, ipocrit, nerealist. Nu-mi place"
Voi spune in urmatoarele randuri tot ce gandesc despre aceste pareri.Sa presupunem ca Cioran-scriitorul,Cioran-omul ,promoveaza sinuciderea( desi promoveaza nu cred ca e chiar bine spus,nu incurajeaza direct sinuciderea, eu nu am vazut scrierile lui despre sinucidere ca si cum ar promova-o,incuraja-o,s.a.m.d.),insa Cioran-individul cu siguranta nu o promoveaza!Legatura dintre ce a scris si ce a facut...Cioran la un moment dat a intrat intr-un fel de "rutina a disperarii", din care nu avea chef sa iasa, de aici si repetitivitatea lui, si de aceea probabil nici nu s-a sinucis; iar influenta pe care a exercitat-o, facandu-i pe unii sa se sinucida...Fiecare cu discernamantul lui, daca esti atat de impresionabil incat sa te convinga Cioran sa te sinucizi e si vina ta.Personal ma intereseaza scrierile lui...cel putin pe mine stilul m-a atras, consonanta cuvintelor, fraza lui curgatoare si care gadila la ureche.Stie sa amplifice o idee in stilu lui ametitor.Poate chiar de aici porneste valoarea lui( atata cat e )-din stil.Eu zic, de exemplu, ca asta-i diversifica pe scriitorii din acelasi curent literar, au acelasi idei de baza ,dar propriul mod de a le prezenta cititorilor e diferit.Facand referire la opera in genialitatea sa,Cioran a "zgariat" filosofia prin "Pe culmine disperarii".Daca ati citit cartea,ati remarcat o sufocare lenta cu viata a omului,ba mai mult, o moarte spirituala lenta cauzata de intrebari primare.
Cioran reuseste ca nimeni altul sa imprime o senzatie olfactiva execrabila asupra mortului viu.
Aparent de neinteles,fiecare cuvant,fiecare litera este o carare infundata,singura cale de sustragere fiind moartea...
Acum eu zic sa luam de la fiecare scriitor ce are mai bun.Mie la acesta stilul mi s-a parut bun, forma in care isi expune a lui idee.Acum, fiindca nu a avut multe idei, chiar sa-l taram prin noroi?
Atata agresivitate in fata unui autor de mult ori neinteles.Prejudecata in fata lui Cioran este in poporul nostru.Cine daca nu cioran a fost cel mai mare din vremea lui?Noica,Ionesco?Buni,dar nu exceptionali,si mai mult ca orice,nu "umani"...

Sigur ca e mai usor sa-l cataloghezi pe Cioran decat sa-l intelegi.
Tu ce parere ai?

Inconjurati de singuratate


"Singurătatea e starea spirituală în care ne naştem, acea stare naturală şi adevărată. Cu timpul o uităm, ne maturizăm şi devine din ce în ce mai străină. Uneori, o regăsim, dar acum ne speriem, căci am devenit străini faţă de ea. Acum fugim de ea, deşi ar trebui să o căutăm din nou, căci numai prin ea putem spera a găsi adevărul." Mircea Eliade

Despre singurate s-au spus si se pot spune multe...de bine, de rau, stari traite cu adevarat, sau doar dorinta de a le fi trait.Si totusi poti spune vreodata ca esti cu adevarat singur? Cei cu credinta adevarat vor spune ca nu.Dumnezeu e tot timpul cu tine,sau cel putin ti-a trimis un inger pazitor inca de la nastere... deci singuratatea spirituala exista sau nu?Deocamdata ramane un mister.Cat despre cea fizica, e putin mai usor s-o "masori".Te uiti in jur si vezi cati sunt langa tine!
Marea mea taina, si cel mai important "tip" de singuratate e cea morala. poti sa nu te simti singur chiar daca nu e ingerul pazitor (ca prezenta spirituala) langa tine sau vreo alta persoana(ca prezenta fizica).
Oare suntem vreodata singuri?

miercuri, 7 ianuarie 2009

Noi si oboseala


Cred ca unul din lucrurile care ma dezgusta cel mai mult este sa ma trezesc mai obosita decat atunci cand doream sa prind un somn de mana si sa ma odihnesc. Oare este de semn ca facem parte din categoria popoarelor obosite? Spre exemplu, in timpul zilei cand cineva ne roaga un lucru, se intampla adesea sa impingem in fata pretextul "sunt obosit/a" incat ajungem sa suferim de lipsa de socializare cronica. Clar, oboseala si-a construit un palat interior si-si ranjeste coltii ori de cate ori are ocazia.Nu vi s-a intamplat dimineata sa va spuneti "ce repede a trecut noaptea asta, parca am dormit atat de putin"? Cand de fapt acel putin se cuantifica in 6-7 ore de somn, ceea ce inseamna intervalul propice de care organismul are nevoie pentru a se reincarca de energie.Care energie? Deja acest cuvant devine unul scump la vedere. Inevitabil, fiecare dintre noi recurge la diferite metode si strategii umane pentru a se odihni cat mai mult. Reflexul pe care il acumulam in urma lipsei de timp ne impinde sa fim mereu obositi, mereu ocupati, mereu indisponibili. Nu suntem noi cei care spun "abia astept weekendul ca sa..." CE? "sa dorm"! Sau daca vrei sa te intalnesti cu o persoana, celebra replica ieftina, pe care am folosit-o si eu de atatea ori, este "in sfarsit am ajuns si eu acasa, nu prea vreau sa ies iar, as vrea sa ma odihnesc putin".
Nu mai spun de acel moment al zilei, care se numeste "seara" cand infingem fericiti cheia in yala apartamentului, ca in sfarsit ne putem tranti in pat si lenevi. Tare robotizati am mai ajuns!
Pana si alimentatia sanatoasa este ceva rar intalnit printre oameni. Dimineata sarim micul dejun din criza de timp, care nu de putine ori este intemeiata, pe nimic la pranz ne amagim cu alimente total nesanatoase, pentru ca suntem mereu pe fuga si trebuie sa ne impartim activitatile in n locuri.
In ciuda lucrurilor scrise mai sus, nu am de gand sa accept, cel putin de azi, oboseala fatarnica, refuz sa merg pe ideea ca "nu am timp", refuz sa ma las prada somnului si sa nu fac lucrurile care trebuiesc facute. Trebuie sa fim activi, trebuie sa luam toate lucrurile ca atare, sa le acceptam, sa le realizam, pentru a ne bucura de victoria ce vine de pe urma acestor realizari.
Sa aveti o zi productiva!

luni, 5 ianuarie 2009

Identitati furate


Parcurgem în ritmul propriilor paşi un drum al vieţii pe care îl putem influenţa sau construi, mai mult sau mai puţin în funcţie de cât de mult ne dorim să ne implicăm şi să facem parte din propria viaţă.
Suntem un chip cu personalitate sau doar o imagine în peisajul cotidian al unui spaţiu temporal.

Avem o identitate anume? Ce este de fapt identitatea?
Oare este posibil:

- să fii convins că eşti altcineva decât eşti în realitate?
- să fii altfel decât te văd ceilalţi?
- să ţi se atribuie o altă identitate?
- să simţi că nu ai nicio identitate.

Care este de fapt identitatea ta? De unde ştii? Cum se stabileşte o identitate? În funcţie de ce criterii?
Dacă suntem o coastă a unei identităţi înseamnă că identitatea noastră este parte a acelei identităţi?
Dacă suntem creaţi după chipul şi asemănarea unei Identităţi, cât la sută din acea identitate este identitatea noastră?
Identitatea poate fi furată? Dar regăsită? Şi mai ales poate fi REDOBÂNDITĂ?

Dincolo de realitate


"Dupa felul cum vorbim si ne purtam s-ar zice ca suntem posturi de radio emitatoare, hotarate sa emita fara intrerupere si sa bruieze orice alt post." (N.Steinhardt-"Jurnalul fericirii")

Traim cu totul alte vremuri, unde dezavantajele par a avea prioritate comparativ cu putinele beneficii care se ivesc din cand in cand, la vreun colt de strada uitata de lume. Existau vise care in timp au fost spulberate de dorinta oamenilor de a ajunge la putere si de a nimici tot ce a fost mai frumos din ele. Existau oameni care isi iubeau tara si au murit pentru ea, dar praful societatii de azi le-a acoperit amintirea. Vocabularul oamenilor continea si cuvantul "bine", dar a fost deteriorat o data cu crearea armelor de distrugere in masa. Candva oamenii apreciau intru totul un rasarit de soare, acum cersesc fericirea in promisiunile facute de altii ca "va fi mai bine". Prezenta naturii era un miracol printre oameni, acum se poate vorbi doar de defrisari, ape poluate. Exista odata si mancare sanatoasa, acum toate alimentele contin E-uri care conduc spre o viata plina de boli fara remediu. Ma intreb, dincolo de iPhone-uri, nanotehnologie, ce vom lasa celor care vor veni in urma noastra? Oare va mai fi loc de inocenta,sau doar de lucruri robotizate?
Este un tablou realist pe care-l traim in fiecare clipa.

Muzeul realităţilor de ceară


Arzi fără încetare, sperând că vei deveni luminos, că vei fi fi vizibil precum o destăinuire fundamentală. Eşti suficient de trufaş pentru a te crede purtător de sens şi de rost. Dar pluteşti numai târâş, iar aripile tale scurmă o groapă adâncă, monumentul cuvântului veşnic necunoscut.

Intre sacru si profan


Notiunile generice de tipul celor precum “Sacrul” sau “Profanul” imping limita pana dupa pragul a ceea ce poate fi usor trecut cu vederea sau acceptat – fapt evident deoarece aceste doua notiuni isi revendica “dreptul” de a acoperi nu doar niste domenii extrem de intinse, ci niste trairi propriu-zise.
Consider ca astfel de notiuni nu isi mai au locul in cartile “dedicate” acestor arii de interes, deoarece astazi mai mult ca oricand fiecare dintre noi trebuie sa gaseasca timpul de a analiza notiunile si ideile exclusive prin unghiul sau de vedere.
Bunaoara, cum ar putea un spirit “liber” (aceasta libertate o notiune abstracto-imaginara la randul ei) sa isi afle raspunsul la intrebari referindu-se la ceea ce au gandit altii in paginile cartilor, mai ales cand vorbim de consideratii de ordin personal?Astfel de referinte neinspirate ma duc cu gandul la perioada Evului Mediu, insetata doar de raportarea la dogmele create de un numar cat mai restrans posibil de ganditori.
Notiuni de intinderea celor precum “Sacru” sau “Profan” sunt cu adevarat folositoare doar atunci cand sunt intelese interior si cu scopul de a desavarsi o Cunoastere exclusiv personala, o regasire a Sinelui.
Astfel de notiuni nu se clasifica, nu se definesc. Nu definim “Sacrul” pentru a-l aseza in Dictionar; e ca si cum am incerca sa definim notiunea de Dumnezeu sau oricare alta traire spirituala, ceea ce ar deveni echivalentul unei esuari penibile.
La fel cum nu poti avea pretentia ca ceilalti sa-ti accepte totalmente ideile de ordin personal : o regasire cel mult este posibila, insa nuantari specific fiecarui individ vor surveni negresit.
Pe atat de frapanta diversitatea explicatiilor acestor doi termeni pe cat de neacceptata este notiunea de Libertate. Daca in aceste cazuri cand se constata dificila simpla definire a astfel de termini nu ne putem pune de acord, ce urmeaza sa se intample cand notiunile se “metamorfozeaza” in idei ?
Imaginati-va deja termenul de Sacru devenind idee, capatand caracteristicile proprii oferite de gandirea fiecaruia dintre noi … banalul si abstractul termen capata forma, devine o entitate, net superioara “materiei” numita termen : la evocarea ulterioara a acestei idei, Sacrul va fi exprimat in fiecare caz particular prin raportarea la amintiri, trairi proprii, sentimente sau dorinte.
La fel de frapanta idee, cu cat Sacrul nu este nicidecum sinonim unui abstract Bine Suprem. Singurul scop pe care il ofer eu acestui termen este acela de a eleva Fiinta spre constientizarea faptului ca este purtatoarea unei parti infime din Marele ei Creator. Asa cum Frumusetea se poate naste din Urat, Sacrul se poate naste din cele mai opuse trairi sau idei, pentru ca acestea sunt aspect care privesc pe fiecare personal.
Sacrul in sine leaga si subjuga – fie in slujba Divinitatii, fie in cea a tarii, pana si apostata idee a sacralizarii prin propria persoana te leaga de o perpetua raportare si te inseamna cu un statut : si iata, cred eu, singurul moment in care Sacrul poate deveni oricand Profan – raportarea la unica persoana. Profan pentru ca se poate cadea oricand in negarea Spiritului, se poate cadea in mandrie desarta, moment de la care urmeaza doar o iluzie a trairii sacre.
Impresia ca “servind” Sacrul (asa cum am mai zis poate fi personal, total opus de al celorlalti) te transforma si te eleveaza este partial gresita. Te transforma, desigur, atat cat o poate face devotiunea unui suflet egoist, insa elevarea nu semnifica defel “elevatie” – o ridicare in statut poate fi oricand mai ingrata decat ramanerea la statutul anterior.
Si totusi ironia face ca tocmai aceste suflete egoiste, simbol perfect al notiunii de Profan, sa se considere “sacralizate”, amagindu-se prin oferirea trairilor pe care ele le vor crede sacre. Servind devotat Profanul cu falsa aliura de Sacru, ei se vor prezenta pana la final ca “desavarsiti”, pe cand multi din simplii cautatori ai adevaratului Sacru nu vor fi fost incununati nici macar cu o singura clipa a fericitului simtamant ca l-au gasit.
Nu isi afla raspuns chestiunea clarificarii notiunilor de Sacru si Profan, mai ales cu cat ideile pe care le creeaza se vor opune de la individ la individ. Nici macar “notiuni” nu sunt corect numite, deoarece sentimente atat de vaste nu pot fi stapanite printr-un nume si nu pot fi explicate fara a capata o nuanta de interpretare personala.
Raman superioare tocmai prin faptul ca pot fi ale fiecaruia fara ca totodata sa apartina nici macar partial unuia dintre noi.

incotro va indepartati?


Mulţi anii sunt înspăimântători prin mulţimea lor. Dacă ai destui, îţi dai seama că singura lor noutate stă în nişte nădejdi despre a căror deşertăciune nu-ţi voi povesti acum. Totuşi, e ciudat că, pe cât de mult te bucură începutul lor, pe atât de mult te bucură şi sfârşitul.Poate fiindcă fericirea nu se măsoară în ani, ci în clipe.

Lectura de seara


Dacă vrei, te învăţ cum să citeşti cărţi nescrise. Sunt acele cărţi care renunţă bucuroase la povara literelor şi nu se lasă traduse decât de strălucirea ochilor tăi. Spre a le înţelege nesfârşitele înţelesuri, nu e nevoie de altă trudă, trebuie doar să renunţi pentru o vreme la tine.
După aceea, îţi va fi lesne să vezi că noaptea nu-i noapte. Sunt eu...

Liniste...doar noi si gandurile noastre...


Pe strazile pustii sufletul se pierde. Am incetat sa ne supunem intrebarilor, am incetat sa mai cautam raspunsuri. Am devenit un praf multicolor in vazduhul transparent, si asta se intampla doar cu cei care si-au pastrat spiritul, caci restul sunt aer sufocant in marea de nisip. Mi-e dor de acei oameni care cauta lumea veche.Mi-e dor de geniul uman. Am impresia ca s-a pierdut undeva in trecut si ca nu va reveni decat intr-un viitor de nerecunoscut. V-ati simtit vreodata roboti? Eu da. Simt asta de fiecare data cand ma realizez ca sunt inconjurata de automatisme. Sa fie asta obsesia oamenilor?Sa incadreze in sabloane, sa gaseasca antecedente, sa se scuze sub pretextul existentei acestei greseli in trecut, sa prevesteasca intamplari trecute fiind chiar mandri :“istoria se repeta”. Da, se repeta, doar greselile. Pentru ca Dali nu se va renaste, Picasso va ramane in pamant, iar Beethoven s-a pierdut in notele vietii. Ei nu reinvie genii. Ei retiparesc greseli, scuze, minciuni. Ai curaj sa te ridici, sa iti asumi ceva? Indrazneste! E adevarat, multimea te va cobora la loc, te va calca in picioare, te va nauci si vei ajunge la fel de jos ca ei, chiar mai jos. Si asta te va opri? Singurul lucru pe care te invata caderea este sa te ridici. Ajung sa cred ca acesta este scopul ei, sa te determine, sa te afunde intr-un univers ce te va ridica la un moment dat. Vreau sa privesc in jur si sa am curaj sa te chem, pe tine, pe el , pe toti. Sa ne privim si sa stim ca universul vrea sa mearga mai departe si ca opozitia noastra inconsitenta strica mecanismul omenirii. Mi-e dor de zei. Mi-e dor sa constat ca ei sunt in viata, nu doar ca au murit. Ce trist sa fii lumina intr-o lume a intunericului... ma intrebam uneori cum se simte soarele, dar un suflet ce da lumina si primeste intuneric?

duminică, 4 ianuarie 2009

Profetii despre trecut


In mod cert te-ai aflat macar o data intr-un loc plictisitor,acompaniat de oameni plictisitori, care discutau plictisitor despre lucruri plictisitoare. Priveai intristat la ceas si observai ca,desi "bratele" se misca in acelasi ritm, clipa se taraste. Aceste minute neplacute iti pareau ore intregi.
Seara, in club, ziua, la restaurant, prietenii de o viata, povestile diferite, muzica alta. Spre sfarsit iti aduci aminte de batranul ceas care arata ca au trecut 4ore.4 ore te uiti mirat: "Eram sigur ca nu a trecut atat".
Cum se poate?! Minute sa para ore iar ore sa para minute? Explicatia sta in faptul ca fiecare individ isi are propriul fel de a masura trecerea timpului. Acest fel diferit se raporteaza la "ceas", cu ajutorul lui putem sa realizam ca acele momente plictisitoare nu au reprezentat decat cateva minute, in timp ce clipele frumoase au tinut cateva ore. Ceasul masoara trecerea timpului in propriul sau ritm, diferenta intre om si ceas este aceea ca ceasul nu masoara clipe, el masoara minute, secunde...si asta ne este de ajutor pentru a realiza cat anume a intarziat la cursuri, sau cat stai de vorba la telefon.Pana una alta acest "instrument complex" reprezinta un compromis: trebuie sa fiu la ora respectiva acolo, pentru ca ma asteapta cineva caruia i-am zis ca ajung ; trebuie sa fac asta in 10 minute pentru ca trebuie sa predau lucrarea la ora stabilita, si asa mai departe. Acest compromis are, dupa cum a-ti anticipat un rol: cel de a da siguranta(cineva sa stie cand trebuie sa dea ceva, cineva cand sa primeasca).
Oamenii vor sa cunoasca greselile trecutului, desi nu se vor mai afla in clipa in care se aflau stramosii la momentul comiterii greselii, doresc sa cunoasca istoria universala, desi habar nu au ce se intampla acum. Prin raportarea trecutului la prezent ne simtim mai indreptatiti sa gresim (si altii au mai gresit candva). Desi greselile lor nu iti rezolva probleme, in cel mai bizar fel posibil, acest lucru te ajuta sa iti adancesti radacinile existentiale. Vrem sa stim , sa marcam, sa fim informati de trecerea timpului, dar rareori ne da prin cap sa facem lucrurile in momentul in care simtim noi, cu propriile solutii, fara sa tinem cont de "greselile trecutului", de faptul ca intarziem, ca nu servim pranzul la 14:00, ca nu adormim la 21:30 sau ca nu reusim sub nicio forma (cu exceptia ceasului) sa ne trezim la 6:15. In concluzie, dormiti cat vreti, intarziati cat vreti, pentru ca "acum" conteaza mai mult decat "atunci".

Ancora in centrul ignorantei


Cand totul e neclar in jur apare necesitatea de a sta intr-un punct fix.Nu respir asteptand ca totul sa treaca...asteptand ca toata clipa de haos total sa se calmeze si sa revina la elasticitatea sa initiala.Prefer sa ocolesc momentul si cu toate ca singurul mod de a scapa de ceva e sa treci prin acel ceva eu nu reusesc mereu sa imi asum aceasta responsabilitate.Asa ca imi amortesc majoritatea impulsurilor pentru a disparea intr-o alta lume.
Cred ca problema fiecaruia apare atunci cand dispare forma scopului propus.Atunci apare o ceata si vezi totul gri ajungand in final in bratele obscuritatii.
A nega o forta superioara doar pentru ca nu poate fi vazuta,nu este decat un act major de ignoranta.Avem atat de multe lucruri care ne mentin la linia de plutire,dar preferam sa le aruncam departe de crezurile noastre,doar pentru ca nu coincid cu cele ale restului.
Fiecare secunda care trece ia cu ea o portiune din structura anumitor ganduri si simtiri fara a lasa in urma semne de trecere.Tot ce putem sa facem e sa ne resemnam cu aceste revendicari ale timpului si sa traim ascultand anumite glasuri pierdute in orgoliile noastre.