sâmbătă, 31 ianuarie 2009

Franturi de poveste


Motto: "In natura nimic nu se pierde, nimic nu se castiga, totul se transforma."
(Antoine-Laurent Lavoisier)


Eram incremenita in uimire. Absorbita de vise si tacerea dinlauntru-mi, priveam acele stranii luciri de diamant.M-am aplecat si am cuprins in maini parte din zapada aceea ce acoperea nesfarsitul din noapte. Aproape convinsa ca am comis un sacrilegiu, simteam fiorii ce mi-i dadea arsura de gheata.Impreuna cu particulele reci, cumva, ma contopeam cu bulgarele acela alb si pufos, in stransura palmelor umede...
Pe masura ce clipele treceau alungate de te miri ce naluci nepamantene, botul de nea devenea sticlos si dur. Parca se ingreuna in mana-mi ce frigea muscata de zapada si ger. La un moment dat am simtit picaturile de apa prelingandu-se printre degete... Se scurgeau siroaie si impreuna cu ele plecam si eu intr-un circuit inchis al cunoasterii de sine:trecut, prezent si viitor, intr-o poveste fara sfarsit ce nu incepe cu vesnicul “ a fost odata…” ci doar se repeta ciclic, uneori mult prea rotund, cuprinsa parca intr-o sfera.

(Transpunere in timp si spatiu...)

Demult, tare demult, eram izvor de apa vie ce curgea susurand printre pietre tacute de munte. Alunecam dinspre varfuri, uneori cazand spre genuni in zgomotoase cascade. Treceam prin fermecata padure in care brazii semeti vorbeau despre viata si nemurire.
Apoi ma desprindeam din aburul ce forma o pacla deasupra acelor limpezimi reci de clestar scaldate in raze jucause de soare.Prindeam aripi si zburam libera pana sus, acolo unde mult prea albastrul inaltului ma ametea si frigul vidului ma tinea captiva.
Dupa aceea, m-am prefacut in nour. In sfarsit, eram si eu, ca tot omul, pe norul meu. Ciudata ne este parerea ca in acesta faza petrecem o vesnicie. Dar nu-i asa... Vesnicia este intotdeauna inainte si dupa...
Am coborat din nou pe pamant, o alba stea stralucind, intr-o noapte de iarna la un inceput de an, nu mai importa care caci importante sunt, de obicei, doar inceputurile. Dansam un vals, o ultima ofranda adusa vietii mele petrecute printre sferele inalte...
Am fost covor de nea, mantie calduroasa peste pamantul in care viata colcaie mereu in surdina.
Intr-un tarziu m-am topit sub adieri de zefir. Patrundeam in adancurile clisoase cautand drumul catre izvorul ce fusesem candva, ori catre altul...
Pocniturile din juru-mi m-au trezit din reverie. Eram EU, pamanteana faptura, inconjurata de artificii si oameni. O secunda am crezut ca momentul trecerii il pierdusem. Dar nu... Avusesem parte doar de o clipa de eternitate...
In mana-mi lucea sticlos si dur un bulgare de zapada.
Picaturi de apa se prelingeau printre degete...

Viata isi urmeaza cursul... Ciclic...
(Si totusi, a fost odata ca niciodata...)

Niciun comentariu: