Motto:” Cine se caută pe sine, găseşte lumea, cine caută lumea, se găseşte pe sine.”
In fiecare zi din “nobila” noastra existenta facem pasi, sau calcam pe pasii altora. Doza noastra zilnica de “minunat” este absorbita foarte repede, ca atare, asimiland-o, uitam de “minunatul” fiecarei zile. Ajung sa existe saptamani intregi din care sa nu iti aduci aminte ceva semnificativ, tocmai pentru ca nu ai facut ceva semnificativ. Aceasta este totusi o imbunatatire, deoarece ai realizat ca te invarti intr-un cerc viicios. O data ce constinentizezi existenta cercului, el se deschide treptat, permitandu-ti, la un moment dat, sa iesi de sub tiparul sau, sa pornesti spre regasirea altor forme. In contextul zilelor monotone, se remarca personajele fara de care nu am respira : prietenii, “mai putin” prietenii, necunoscutii, universul care se agita in jur. Monotonia este un mecansim extrem de bine dezvoltat, o structura silentioasa care te adoarme, te indeamna sa cedezi in fata repetitiilor. Cati dintre noi isi mai amintec momentul exact in care au incuiat usa dimineata? Cati dintre noi nu uita ce numar de telefon au? Partea buna a monotoniei este spectrul larg pe care se extinde. E adevarat, monotonia ne copleseste, ne diminueaza atentia asupra detaliilor. Dar nu putem spune ca tot ea atenueaza raul din viata noastra? Infruntandu-te zi de zi cu un fapt trist, ajungi sa te obisnuesti cu acesta, sa il tolerezi, sa il faci mai putin durereos. In definitiv, daca sufletul ar avea un sistem imunitar, monotonia ar lupta in linia intai. O data cu monotonia apare, la oameni, nevoia formarii tiparelor. Cel mai elocvent exemplu este desigur cititorul de ziare: se uita pe prima pagina, cauta ceva interesant, da la pagina respectiva, sau, deja cunoscator al ziarului, stie rubrica favorita, deschide la aceasta, o citeste, ca abia apoi sa rasfoiasca restul ziarului, iar in final, inconsecventul, cel care nu are rabdare sa citeasca o coloana de la un capat la altul, cel care lasa lucrurile la jumatate: ziarul, rubrica, propozitia. Va este clar ca eu ma aflu prin nefericita categorie a celor care nu termina articolul. Povestea trista a celor ca mine este ca se intorc vesnic la “rubrica trecuta”. Este firesc, citind jumatate din editorial, termini mai repede. Terminand mai repede, cauti alta preocupare. Negasind alta preocupare, revii la ziar. Pana la urma, ajungi sa termini articolul, chiar ziarul intreg, dar te intrebi, draga cititorule, de ce nu faci asta din prima? De ce nu il citesti pe tot de prima data? Poate pentru ca nu ai rabdare, poate pentru ca nu ai concentrarea necesara, poate pentru ca nu ai antrenament. Motivul meu insa, este mai simplu: nu termin pentru ca am impresia ca ma va astepta ceva mai interesant in urmatoarea rubrica. Atunci cand ziarul nu mai prezinta interes, caut altceva care sa imi ocupe timpul. Desigur, ajungand la concluzia ca nu mai e altceva de facut, ma resemnez tot cu acele bucati de hartie, pline de pareri, pline de realitati, pline de nedreptati. In mod firesc, teoria “ziarului” (care poate fi la fel de bine teoria “cartii”, a “melodiei”) se extinde in ceea ce priveste personalitatea umana. Cel ce va arunca ziarul pentru ceva mai interesant, va cauta cu siguranta un vis. O data ce visul va fi atins, se va muta la alta tina si asa mai departe. Cand ne vom opri? Cand vom spune “raman aici, pentru ca e suficient de interesant incat sa ma faca atent si suficient de puternic incat sa nu ma lase sa plec”? Momentul este greu de indicat, dar senzatia e una pe care o asteptam cu totii. Ar semana probabil cu senzatia de “acasa”, acel unic stadiu de la care nu vrei sa mai pleci, de la care nu vrei sa renunti. Stadiul monotoniei perfecte.
