Inchid ochii.Pleopele-mi sunt prea grele pentru a-i mai putea tine deschisi. E bine aici.E intuneric si rece. Visele si iluziile desarte fug de locul asta asa ca ma las cuprinsa de o melancolie coplesitoare. Doar gandurile parca nu vor sa se astearna. Misuna ca praful spulberat de un vant permanent. Niciodata nu se aseaza, nici macar pentru o clipa. Plutesc agale pe cararile intunecate ale mintii si-mi invie trupul mort si creierul imbibat in vise de proasta calitate. Nu, nu sunt pesimista, dar asta este! Realitatea e cruda, dar iluzia e si mai si.Ce aleg eu?Nimic...Calea de mijloc...ca de obicei.Imi spun inca o data "las” ca timpul le rezolva pe toate" cu toate ca stiu ca nu o sa ajung la vre-un rezultat. Poate o sa doara mai tare, sau poate ca de data asta nu... Totusi, concluzia e evidenta si o tin in palma:Trebuie mai intai sa accepti trecutul si prezentul ca sa poti cunoaste viitorul; am gasit-o intr-o noapte alba de iarna pe cand stateam cu ochii lipiti de stele si cu inima-mi tremurand de bucurie. Daca eu mi-am acceptat trecutul e usor de spus: DA, dar la chestia legata de prezent...nici eu nu stiu ce e cu ea. Ce-i aia prezent? Eu traiesc in trecut,sau mai bine zis nu traiesc,REMEMOREZ la nesfarsit amintiri vii,placute.Poate pentru mine asta inseamna a visa...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu