Pe strazile pustii sufletul se pierde. Am incetat sa ne supunem intrebarilor, am incetat sa mai cautam raspunsuri. Am devenit un praf multicolor in vazduhul transparent, si asta se intampla doar cu cei care si-au pastrat spiritul, caci restul sunt aer sufocant in marea de nisip. Mi-e dor de acei oameni care cauta lumea veche.Mi-e dor de geniul uman. Am impresia ca s-a pierdut undeva in trecut si ca nu va reveni decat intr-un viitor de nerecunoscut. V-ati simtit vreodata roboti? Eu da. Simt asta de fiecare data cand ma realizez ca sunt inconjurata de automatisme. Sa fie asta obsesia oamenilor?Sa incadreze in sabloane, sa gaseasca antecedente, sa se scuze sub pretextul existentei acestei greseli in trecut, sa prevesteasca intamplari trecute fiind chiar mandri :“istoria se repeta”. Da, se repeta, doar greselile. Pentru ca Dali nu se va renaste, Picasso va ramane in pamant, iar Beethoven s-a pierdut in notele vietii. Ei nu reinvie genii. Ei retiparesc greseli, scuze, minciuni. Ai curaj sa te ridici, sa iti asumi ceva? Indrazneste! E adevarat, multimea te va cobora la loc, te va calca in picioare, te va nauci si vei ajunge la fel de jos ca ei, chiar mai jos. Si asta te va opri? Singurul lucru pe care te invata caderea este sa te ridici. Ajung sa cred ca acesta este scopul ei, sa te determine, sa te afunde intr-un univers ce te va ridica la un moment dat. Vreau sa privesc in jur si sa am curaj sa te chem, pe tine, pe el , pe toti. Sa ne privim si sa stim ca universul vrea sa mearga mai departe si ca opozitia noastra inconsitenta strica mecanismul omenirii. Mi-e dor de zei. Mi-e dor sa constat ca ei sunt in viata, nu doar ca au murit. Ce trist sa fii lumina intr-o lume a intunericului... ma intrebam uneori cum se simte soarele, dar un suflet ce da lumina si primeste intuneric?
