Seninatate

“De fapt, pentru a transforma placerea in seninatate, trebuie ca placerea sa fi devenit plictiseala. De altfel la seninatate se ajunge intotdeauna prin plictiseala. Chiar si durerea, pentru a deveni creatoare, trebuie sa se transforme mai intai in plictiseala.” Citatul este din “Meseria de a trai” a lui Cesare Pavese.

Nu am subestimat niciodata plictiseala si nu am inteles niciodata vorba “numai prostii se plictisesc”. Sunt de acord ca un om inteligent trebuie sa gaseasca intotdeauna ceva de facut sau de gandit pana si in cele mai seci si inguste situatii dar nimeni nu ia in calcul extenuarea plictisita, acea extenuare de a trai anumite stari, de a gandi anumite ganduri, de a arde pentru anumite idei.
Nu ma plang de aceasta uzura, nici nu stiu daca ii pot spune uzura, i se potriveste mult mai bine termenul de plictiseala. O plictiseala care a adus seninatate. M-am plictisit de placere, m-am plictisit de durere. Si, in aceasta plictiseala, neavand extremele care sa ma haituiasca neintrerupt, am ramas doar cu mine intr-un climat rece si am inceput intai sa ma tolerez, apoi chiar sa ma plac. Pe fondul unei plictiseli am inceput sa ma plac si am capatat un gen de satisfactie nesimtita si totala, o satisfactie asemanatoare cu cele teribil de simple, ca bautul de apa rece dupa o bucata de ciocolata. Am trait atat de intens incat am avut norocul de a ma plictisi, fie si temporar. Nu trebuie sa resimti plictiseala decat o perioada. Atat cat sa poti ramane doar cu tine, atat cat sa-ti poti duce anumite stari la un scurt circuit. Sa le stingi, sa le lasi asa stinse un timp, asa incat reaprinderea lor sa fie cu atat mai de efect.
Nu mi-e teama de seninatatea de-acum. Nimic nu ramane intact in vivacitate, oricat de multe clisee am auzi si oricat de mult ne-am minti pe noi insine ca putem mentine continuu vivacitatea lucrurilor. Lucrurile pot dura tocmai daca le stingi si le reaprinzi. Nu fortat, nu ca o sceneta, nu ca cei care se cearta doar ca sa aiba sexul de impacare. Ci firesc. Daca duci un lucru constiincios la epuizare, daca traiesti cu adevarat ceva si nu doar cochetezi cu acel ceva, daca ai voluptatea, seriozitatea, caracterul de a te cufunda complet in stari, vei atinge uzura, plictiseala si vei trece automat la un alt nivel. Daca iti traiesti starile cu sinceritate si daruire absoluta, la fel ca in cazul oricarei situatii, vei ajunge la un nivel mai inalt.
Trebuie sa recunosc ca imunitatea la placere m-a speriat initial dar mi-am trait imunitatea, mi-am dat seama ca era plictiseala si m-am cufundat in ea cu acelasi devotament pe care il am eu fata de orice stare. Pe acest fond am ajuns la seninatate. Durerea a devenit creatoare atunci cand m-am plictisit de ea, cand nu mai prezenta o provocare, cand nu mai avea inaltime, cand nu mai avea caderi fascinante ci devenise o rutina.
Esti senin si asta nu iti foloseste la nimic in viata de zi cu zi. Daca esti cu adevarat senin, in colturile cele mai intime ale mintii. Nu iti foloseste. Pentru ca acolo nu ajunge nimeni. Si nici o intamplare din viata de zi cu zi nu ajunge acolo. Seninatatea este ceva paralel cu viata zilnica. Trebuie sa-i gasesti un loc in care ea sa se poata manifesta. Ea nu te inunda in activitatile zilnice, asa cum crede lumea. Ea este un registru la care ajungi doar in anumite circumstante. Iar durerea care devine creatoare se simte ca ceva uscat, iti vine sa tot bei apa, o simti ca pe o bucata de paine aspra in gat, nici nu te da peste cap, nici nu te lasa in pace. Pe scurt, esti intr-o asteptare: astepti sa-ti treaca senzatia din gat si atunci scrii disperat si mai astepti sa ajungi intr-un loc in care sa permiti seninatatii sa se descalte, sa se instaleze, sa se manifeste fara a fi complet deplasata. Asta este starea de gratie a seninatatii in combinatie cu durerea creatoare. Tocmai aceasta realitate face posibila convietuirea dintre ele si trebuie sa recunosc ca asta este un avantaj pe care i-l acord cu aplauze Romaniei: in ce alta tara ai putea conserva seninatate traind durere creatoare in paralel?
*nu vreau sa aud chestii de genul: “daca esti cu adevarat senin, esti senin in absolut tot ceea ce faci, oriunde ai fi” – seninatatea are si ea nevoie de exercitiu, daca ma puteti crede pe cuvant, e simplu sa fii senin intr-un templu pe varful unui munte, acolo exersezi seninatatea clipa de clipa; imaginati-va seninatatea ca pe un sport la care va pricepeti dar pe care nu l-ati jucat de ceva timp; sa speram ca seninatatea este ca sexul si ca mersul pe bicicleta, nu se uita odata ce ai simtit-o si odata ce ai inteles ca, teoretic, ai toate motivele sa fii senin in aceasta viata.