Lumea interioara - lumea exterioara

Spunem "fereastra" sau "copac" sau "ceasornic", cuvinte care desemneaza simple obiecte din lumea rigida si indiferenta care ne inconjoara, si totusi transmitem o data cu ele ceva misterios si greu de definit, ceva ca o cheie, ca un mesaj patetic dintr-o regiune a fiintei noastre.
Spunem "fereastra", dar nu vrem sa spunem "fereastra", si suntem intelesi. Sau, cel putin, ne inteleg cei carora le e destinat in secret mesajul criptic, care trece nevatamat prin multimi indiferente sau ostile. Asa ca fereastra, copacul, ceasornicul, nu vor sa spuna nici fereastra prafuita, nici copacul imbatranit, nici ceasornicul din lemn de stejar, ci eu: nelinistea mea, angoasa mea, asa ca sunt, mai curand, autoportretul meu, descrierea nelinistilor mele cele mai profunde. Folosindu-se de obiecte exterioare, din lumea rigida si rece din afara noastra, care poate sa existe dinaintea noastra si care foarte probabil va continua sa existe chiar si cand noi vom fi murit, ca si cum obiectele nu ar fi decat trecatoare si tremurande punti pentru trecerea peste prapastie care se deschide intre unu si univers, ca si cum ar fi simbolurile acelui ceva profund si ascuns pe care il reflecta; indiferente, si obiective si cenusii, pentru cei care nu sunt in stare sa inteleaga cheia, dar calde si tensionate, si pline de o tainica intentie, pentru cei care o cunosc. Pentru ca, inrealitate, obiectele zugravite nu sunt universurile universului indiferent, ci obiectele create de o fiinta solitara si deznadajduita, dornica de comunicare si care face cu ele ce face sufletul cu trupul: le impregneaza cu dorintele si sentimentele lui, se manifesta prin infiorari, stralucirea ochilor, e surasului din coltul buzelor, ca un spirit care incearca cu disperare sa se manifeste prin trupul strain al unei persoane...