Exista in curtea scolii un dud.Era asa de mare si de bogat incat chiar daca ne suiam mai multi in el nu reuseam sa ne vedem intre noi,si fiecare sta singur in odaia lui de frunze.La inceput ne era frica si ne strigam unii pe altii prin crengi,dar apoi,crescand,ne-am deprins,cu tristete si incantare,singuri.Asta a fost,poate,prima mare descoperire care o facem. La cea mai mica atingere dudele se rupeau si cadeau spre pamant ca o ninsoare intunecata si dulce,asteptata de cei de jos, si nu era placere mai mare decat sa te stii autorul acestei ninsori,nebanuit ca o divinitate.Cerul era la fel de departe ca si pamantul,stiam ca exista crengi spre el cum exista crengi spre pamant,dar nu aveam nevoie de trepte,nu doream decat linistea din care pot fi scuturate fructe.Dudul urias unde ma cataram si ma inchideam,prea amanta sau prea fericita,in frunze,dudul cu dudele negre tiparind urme de cerneala pe degete si buze a ramas intruchiparea singuratatii voluptoase,singuratatii in care stii ca numai tacerea ta are importanta si asculti larma de dedesubt cu distantare si zambet.Trec seara prin aerul verii precoce pe bulevardul Ana Ipatescu,pasind atent,cu grija de a nu sfarma dudele cazute din curti pe asfalt,si imi vine in minte dudul din curtea scolii,si contemplu cu nostalgie refugiul pierdut al crengilor...(Ana Blandiana )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu