Stari confuze. Intre umbre si lumini...

Era o vreme in care bratele, pieptul, obrajii, ochii, picioarele ii erau total necunoscute. Nu cunoastea nimic exterior. Avea ani buni, in care nu a avut timp pentru o analiza externa. Isi petrecea zilele doar, culegand visele de pe intinsa plaja a admiratiei si isi contempla existenta, nefiind constienta ca exista. Ca pomii, ca norii pe cerul azuriu, ca iarba de un verde ireal, ca totul este lumina si cer deschis... Ca ce?... Ea nu le vedea.
Iesind din camera, paseste prin cerul ferestrei, prin tabloul suprarealist si se indragosteste de apusul din visele sale. Cata copilarie si cata maturitate, cat real si cat abstract, cata lumina si cata umbra? S-a rupt de universul material, si-a luat ragazul de a contempla macar apusul. Ii apareau in lumina ochilor alte si alte miliarde de puncte mici si luminoase, de culoarea focului, redand senzatia de vitalitate, forta si energie.
Si cat intuneric, si cata lumina, si cata culoare aduce acest apus. Isi pierdea contactul cu propriul corp. Prevestea intunericul, un cer al noptii, totusi mii si mii de stele sclipeau.
Nu traia un moment de apus al nebuniei, ci un moment al unui apus nebun. Atat de nebun de dor, de dorinta spre cunoastere, spre lumina din copila ce era, spre lumina din apusul acela, unde orice senzatie capata forma, unde orice miscare iti da fiori, unde orice sunet te hraneste.
Si aduna tacerea, aduna tacerea in moment de tipat, in reflectia ei pe stele si pe apusul cel nebun. O adancime in cerul noptii, si o recunoastere spre cel interior, luminat de imagini si universuri cunoscute, picaturi de umbre si raze de lumini gata triate sa-i intre in suflet... Era toata invaluita de nesfarsite taceri cosmice.