Fragmente in proza sufletului~ 8. O noapte magica

Plutea peste Amza o liniste deosebita, o liniste plina de sunete si frematari, lucrurile casei, toate cate erau adunate in jurul ei, vorbeau intre ele, se intrebau, isi raspundeau, femeia le auzea, simtea adierea cuvintelor plutind peste ea ca o panza racoroasa si odihnitoare, de mult nu mai simtise atata pace in odaia asta incarcata cu amintiri si ganduri. Se lasase ca un copil in voia lor si plutea, ii batea inima de atata bucurie, ar fi baut o cana de apa rece, dar cum sa indrazneasca sa se ridice din pat si sa tulbure echilibrul pasnic a toate cate fosneau in preajma, incurajand-o, deschizandu-i larg ferestre mari, spre o lumina la care nu mai sperase demult, singura, atat de singura, intre o imensa bucurie, cat lumea de adanca si ea atat de neputincioasa in fata ei. Sa alerge spre ea? Sau sa-i dea cu piciorul? Ii zarea ca prin vis chipul in noapte... Era flamand si insetat de dragoste, ochii mari, curiosi ai fetei, profunzi, ai omului. Ochii fetei si ochii barbatului se suprapuneau si odaia se umplea deodata de o lumina ireala si blanda, ca un clar de luna. Ii batea inima si nu stia cum sa-si odihneasca intr-un fel bataile, toate in jurul ei pareau ca dorm intr-o imensa liniste, totusi, odaia se umpluse de sunete, de miscare, se auzeau gandurile fugind in departari, oprindu-se pentru o clipa pentru a porni iar intr-un vartej ametitor, izbindu-se de rama oglinzii din incapere.

In aceea clipa s-a trezit. Amza isi dadu seama ca fusese un vis, unul infiripat in magia noptii, in vapaile misterioase ale gandurilor.