Turturica

Le-am vazut in urma cu cateva luni aducand zi de zi paie, puf, pene. In cele din urma am zarit doua turturele ce isi facusera cuib acolo, iar turturica facuse doua oua pe care le clocea grijulie. Am cercetat in liniste, sa nu o speri, si am revenit cu niste firimituri de paine si apa intr-un mic vas.
Dupa ceva timp, ma uit iar pe geam si vad ca am trei turturele acum: mama si doi pui golasi, cam uratei. Era timpul mesei; turturica le adusese de-ale gurii si le dadea cu rabdare fiecaruia. Cei mici se cam inghionteau si inghiteau pofticiosi si pe nerasuflate.
A mai trecut ceva timp si amintindu-mi de turturica si de puii ei mi-am mai aruncat o scurta privire. De data asta erau doar puii; aveau pene si erau marisori. A aparut si mama lor si, probabil dupa un instructaj complet, si-a luat zborul impreuna cu unul din pui. Le dadea primele lectii de zbor. Celalalt a ramas cuminte si a asteptat sa-i vina randul.
Dupa cateva zile nu i-am mai vazut. Crescusera si isi luasera zborul spre cuiburile lor. M-am gandit cat de repede se maturizasera ei. Ce diferit trece timpul lor. Cat de putin le-a luat pana sa sparga gaoacea, sa puna pene pe ei, sa invete sa zboare si sa isi croiasca propria viata. Noi oamenii suntem mai inceti. Dureaza noua luni pana venim pe lume, apoi ne ia un an sa invatam sa mergem, doi sa vorbim, 18-20-25-30 “sa ne luam zborul” spre cuiburile noastre. Traim in paralel si totusi traim atat de diferit. Fiecare in ritmul lui.
Acum turturica a revenit! Sta iarasi cuminte si isi apara cele 2 oua, care in scurt timp vor prinde viata, vor manca, vor pune pene pe ele, vor invata sa zboare si vor pleca.
Si totul se reia...