De fiecare dată când am citit o carte nu am putut să nu mă întreb ce anume l-a determinat pe respectivul autor să scrie despre subiectul abordat, modul în care a scris şi dacă discursul său trebuie “luat în serios” sau e doar efectul background-ului său social, educaţional, cultural. Acest lucru mi se întâmplă ca urmare a plăcerii mele de a medita, ca tendinţă către introspecţie, de a-mi pune întrebări, de orientare către cauze, nu doar către efecte, către concret. Aşadar, am încercat să citesc printre randuri, să văd dincolo de cartea pe care o ţineam în mană.
Relaţiile dintre oameni sunt rezultatul devenirii fiecăruia. În cadrul acestei deveniri intră, desigur, o sumedenie de elemente, însă eu îmi pun problema influenţei pe care au avut-o asupra noastră unele din cărţile pe care le-am citit, mai exact spus, modul existenţei discursului , adică valorificarea, atribuirea, circulaţia acestuia de la o cultură la alta alături de modificările pe care le suferă în cadrul cultural respectiv sau o parte din autorii preferaţi, iar aici mă refer la aceia care au adus o contribuţie diferită de ei, dar care ia parte la ce au lansat ei.
Oare care este relaţia dintre un autor şi opera sa? Dacă el îşi găseşte inspiraţia în realitate, înseamnă că opera sa este o imitare a realităţii. Dar pentru a face inteligibil un text, acesta trebuie interpretat de către cititor. Iar această interpretare chiar dacă este a mea, este diferită de a celorlalţi şi rămâne o interpretare.
Astfel, atunci cand citim, citim de fapt o interpretare a realităţii pe care o reinterpretăm? Citim cu plăcere un text deoarece corespunde cu interpretarea noastră, cu experienţele acumulate în viaţa şi cultura noastră? Sau îl percepem ca pe un act de creaţie şi îl apreciem ca atare?
Iar dacă autorul îşi găseşte muza în realitatea largă, parcurgându-i opera şi asumându-ne-o nu înseamnă că avem acces la o interpretare la un nivel micro? Mă întreb cum ar fi să încercăm fiecare să scriem cărţi, să avem propriile imitaţii ale realităţii.
Aşadar, problema este mai detalicată şi cu mai multe semne de întrebare decat am prezentat-o eu.
Sper, aşadar, să reuşesc măcar o parte din aceasta să o ilustrez, apeland la exemplificări şi la abordări diferite. Şi în acest caz, aşa cum spuneam mai sus, această lucrare nu este decat o altă interpretare, mai exact, o interpretare a unor interpretări.
În cartea sa, „Împotriva interpretării”, Susan Sontag, face o diferenţă între interpretarea în sensul ei cel mai larg, despre care Nietzsche spune că nu există fapte, ci doar interpretări, ea înţelegând prin aceasta actul mental obişnuit, ilustrarea unui anumit cod şi a unor reguli de interpretare.
În opinia lui Sontag, interpretarea a apărut pentru prima oara in antichitatea clasică cand mitul fusese învins de altă viziune asupra lumii, cea realistă, determinată de apariţia şi dezvoltarea ştiinţei. Aceasta îi aduce în discuţie pe Marx şi pe Freud ale căror doctrine sunt teorii agresive ale interpretării. Astfel, în cazul lui Freud, observaţiile sale sunt puse toate în paranteze ca un conţinut manifest care trebuie explorat pentru a găsi CONŢINUTUL LATENT. În cazul lui Marx sunt incluse revoluţiile, războaiele, iar pentru Freud actele ratate, simptomele nevrotice ceea ce înseamnă viaţa personală, cat şi textele, precum visul sau opera de artă care sunt evaluate ca fiind pretexte de interpretare. Însă toate aceste texte, afirmă Sontag, nu au nicio semnificaţie în absenţa interpretării: „ A înţelege înseamnă a interpreta. Şi a interpreta înseamnă a reformula fenomenul, de fapt a găsi un echivalent al acestuia. Astfel, interpretarea nu este, cum presupun mulţi, o valoare absolută, un gest mintal situat într-un domeniu atemporal al aptitudinilor.. . În anumite contexte culturale, interpretarea este una act eliberator. E un mijloc de a revizui, de a reexamina valorile, de a evada din trecutul mort. În alte contexte culturale, ea este reacţionară, impertinentă, laşă, sufocantă... Interpretarea este răzbunarea intelectului asupra artei. Mai mult chiar. Este răzbunarea intelectului asupra lumii. A interpreta înseamnă a sărăci, a goli lumea, pentru a crea o lume de umbre, o lume a semnificaţiilor. Înseamnă a transforma lumea în lumea aceasta . Ca şi cum ar mai exista alta. Lumea noastră este şi aşa, destul de golită, de sărăcită. Să lăsăm la o parte orice duplicate ale ei, până vom putea trăi din nou, printr-o experienţă mai puţin mediată, ceea ce avem”.
Dar cum ar fi o critică ce ar ajuta opera de artă, şi nu să-i ia locul? Autoarea susţine genul de critică ce „dizolvă consideraţiile asupra conţinutului în formă” şi factorul transparenţei care înseamnă „a simţi obiectele ca atare”.
Astăzi trăim într-o societate de hiperconsum, a vitezei, a aglomerării, a tehnologiei, cu o cultură bazată pe exces, aşa cum o anticipase Erich Fromm încă din anii ’50, iar ceea ce se întamplă este o pierdere a acuităţii experienţei noastre senzoriale. Mai mult decât atât, noi, ca cititori şi posibili critici, ar fi indicat să apreciem conţinutul unei cărţi prin prisma propriilor noastre capacităţi şi simţuri, prin cultură, familie, decat acelea ale unei alte perioade, adică recunoaşterea unor limite personale . O carte devine propria noastră experienţă, de preferat cât mai reală.
Funcţia criticii, spune Susan Sontag, ar trebui să fie aceea de a ne arăta CUM este ceea ce este şi chiar că este ceea ce este, decât să ne arate CE înseamnă.
În general, textele pot relata fapte, sentimente, trăiri sau încearcă să demonstreze cititorilor veridicitatea a ceea ce se susţine, a raţionamentelor propuse, autorul bazându-se pe ştiinţă.
Însă, opiniile sunt doar una din faţetele realităţii, ale adevărului, prin urmare cititorul posedă informaţii incomplete în încercarea sa de a-şi contura o imagine cat mai clară în dorinţa lui de a cunoaşte. Opiniile nu sunt nici bune, nici rele, nici adevărate sau false, căci altfel nu s-ar mai pune însăşi problema opiniei, dar ele par duc la rezolvarea unui caz sau cel putin, par.
Aş spune, totuşi că o carte sau orice artă, înclină spre DOVADĂ , decât spre ANALIZĂ, adică mai degrabă spre intenţionalitate, prin existenţa unor finaluri.
Spre exemplu, Camil Petrescu, filosof şi scriitor român, în cartea sa „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, prezintă iubirea din perspectiva formării sale ca filosof, ca experienţă de viaţă, îndepărtându-se de romanul realist obiectiv, astfel, în romanul său apare utilizarea persoanei întâi şi a monologului interior, care erau elemente noi, în deplină concordanţă cu abordările şi preocupările din planul european din acea perioadă. Personajele trăiesc drama inflexibilităţii conştiinţei, sunt caracterizate de pasiune, luciditate. Cartea arată cum s-a întâmplat povestea de iubire, chiar termenul „iubire” fiind ambiguu, nu însă şi de ce s-a întamplat. Tot sensul cărţii e că nu explică nimic, respingând astfel cauzalitatea. Prin majoritatea operelor sale, Camil Petrescu încearcă să dovedească că femeia înşeală, chiar personajele principale stabilnd că ceva s-a întâmplat, ceva care a schimbat bunul mers al relaţiei de iubire. Dovada este un mod desăvârşit de a argumenta, dar nu trebuie uitat faptul că numai ceva ce exista de la început este dovedit la sfârşit. Analiza, pe de altă parte, este interminabilă, existând mereu domenii noi ale cauzalităţii, noi perspective de abordare.
Pentru a arăta în continuare cum este văzută iubirea, voi face referire la Eric Fromm, psiholog şi filosof şi la cea mai populară carte a sa - „Arta de a iubi” care a completat, a recapitulat aspectele naturii umane ca influenţă asupra iubirii. Teoria acestuia asupra iubirii începe prin a explica starea de izolare funciară a individului care duce la anxietate. Iubirea, în viziunea sa, este un afect pasiv şi ar trebui să fie o procupare a indivizilor spre înţelegerea şi îmbunătăţirea relaţiilor dintre ei, care, ca şi în cazul unei arte, e nevoie de teorie şi practică. Nu o să insist pe acest aspect, dar o să prezint câteva diferenţe dintre concepţia sa şi a lui Freud. După Fromm , atracţia sexuală dintre sexe este doar parţial motivată de nevoia înlăturării unei tensiuni. Ea reprezintă în principal , o nevoie de unire cu polul sexual opus, spre deosebire de Freud care a accentuat ideea de libido şi refulare. Arătând faptul că Freud a considerat eronat că iubirea este doar expresia sau sublimarea instinctului sexual , că scopul dorinţei sexuale este doar înlăturarea unei tensiuni chinuitoare , Fromm susţine că atracţia erotică nu se exprimă exclusiv prin atracţia sexuală . Există o masculinitate sau feminitate a caracterului, alături de masculinitatea sau feminitatea în funcţia sexuală.
Mai mult, Fromm îşi începe cartea cu interpretarea mitului lui Adam şi Eva, în majoritatea operelor sale fiind influenţat de interpretarea Talmudului - o acumulare până în secolul cinci e.n. de opinii docte, ce conţin elemente de legendă şi folclor.
Fromm a decoperit o discrepanţă în afirmaţiile lui Freud înainte şi după Primul Război Mondial. Dacă înainte de Primul Război Mondial, Freud descria impulsurile ca o tensiune între dorinţă şi refulare, dupa război, vorbea despre elemente biologice.
În cartea sa, “ Ce este un autor”, Michel Foucault, afirma: “ ... numele autorului nu trimite, asemeni numelui propriu, din interiorul unui discurs către individul real şi exterior care l-a produs, ci circulă într-o oarecare măsură, la limita textelor, pe care le decupează, cărora le urmăreşte contururile, cărora le manifestă modul de a fi sau, măcar, îl caracterizează. El manifestă evenimentul pe care îl constituie un anumit ansamblu discursiv şi se referă la statutul acestui discurs în interiorul unei societăţi şi al unei culturi. Numele autorului nu se află situat în starea civilă a oamenilor, nici în ficţiunea operei, ci în ruptura care instaurează un anumit grup de discursuri şi modul lui singular de a fi.”
Este important de adăugat că, în ceea ce priveşte discursul, se poate vorbi de autorul a mai mult de o carte. Putem spune despre autori ai unor tradiţii, al unor discipline ce funcţionează ca fundament pentru alte discipline, pentru alte cărţi.
Astfel, Freud şi Marx despre care vorbeam la început, dar nu numai, sunt mai mult decât autorii propriilor cărţi, spre deosebire de autorul unui roman care va rămâne doar autorul propriului roman, ei au lansat o nelimitare a discursului.
Dar chiar autorul de roman poate aspira la mai mult, el poate face posibil o anumită operă de artă, iar funcţia de autor depăşeşte cu mult opera sa, aşa cum Camil Petrescu, a iniţiat romanul subiectiv şi tehnica inrospecţiei la noi în ţară.
La fel cum susţinea şi Foucault, cred că ar trebui să renunţăm la ideea clasică de autor care este văzut ca o sursă inepuizabilă de semnificaţii, de sensuri.
Părerea mea este că noi delimităm, prin caracteristicile culturii noastre, circulaţia ficţiunii, iar în acest sens trebuie să avem mereu prezentă în minte ideea că o carte este o interpretare care poate fi o bază pentru alta, este o imitaţie a realităţii, un “mimesis” cum spunea Platon, poate fi reinterpretată, depinzând de foarte mulţi factori, printre care unul foarte important - cultura.
Interiorizarea unor concepţii din cărţi a contribuit la devenirea mea. Aşadar, port în mine o parte din imitarea realităţii care îmi determină “discursul “ meu non-verbal sau verbal, depinde de situaţie, prin care ceilalţi mă “ interpretează” şi prin care eu semnific în această lume.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu