Stau, privesc in gol ecranul lipsit de viata, scriu, uit de mine si de ce-i in jur. Dar de ce?...De ce trebuie sa existe acest cuvant care sub forma-i laconica, devine aproape grotesc, osedant, insistent. Gandurile-mi sunt ravasite, ca de obicei, iti adresez aceasta scrisoare tie, cititorule. Tu te obosesti sa-mi citesti sentimentele, gandurile pe care le tin ascunse in spatele fericirii aparente, dar deloc existente in sufletul meu. Incerc si vreau sa te apreciez, in speranta ca si tu vei face acest lucru pentru mine. Nu stiu ce vreau si te rog sa ma intelegi pentru micile discrepante ale textului, scris aproape mecanic pe tastatura neagra.
Din nou ridic privirea catre ecran, lumina rece care palpaie in camera ma imbie la somn, dar eu nu pot dormi. Mainile imi tremura si iar ma intreb, cuvantul obsedant imi staruie neincetat in minte..."de ce?". E singura intrebare fara raspuns, la fel ca ea, si eu ma simt. Fara raspuns...poate sunt un nimic, dar poate insemn prea mult. Fara sa vreau gandul imi zboara catre familie. Nu stiu exact care e sentimentul de iubire, stiu doar ca imi place sa cred ca ii iubesc. Simt o grija aparte pentru ei, o durere sfasietoare cand ma gandesc ce imprevizibila e viata si o satisfactie sumbra cand realizez ca nu sunt decat o unealta."De ce?" satisfactie...nici eu nu stiu.
Nu stiu...si nici nu voi sti, acum insa, imi iau adio de la tine, cititorule, in sperante unei noi revederi literare. Pana atunci te anunta ca am murit si, mai mor cate putin cu fiecare zi care se scurge, caci asa-i viata, trecatoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu