Mi-as fi dorit sa fiu barbat.

Daca as fi fost barbat...as mai fi jucat si azi fotbal cu baietii o data pe saptamana. Si baschet. Si ping-pong. Si as fi fost in stare sa fac flotari.
Daca as fi fost barbat, as fi iesit periodic la o "bere" cu baietii, pretext pentru a discuta despre politica, sport si femei inteligente.
Daca as fi fost barbat, as fi purtat camasi.
Daca as fi fost barbat, as fi condus.
Daca as fi fost barbat, as fi fost mai rational si mai putin sentimental.
Daca as fi fost barbat, as fi facut mai mult si as fi visat mai putin.
Daca as fi fost barbat, as fi initiat, nu as fi asteptat.
Daca as fi fost barbat, as fi daruit multe flori femeilor din viata mea. Fara un motiv anume.
Daca as fi fost barbat, as fi fost mereu barbierit.
Daca as fi fost barbat, as fi fost privit cu ingaduinta cand as fi spus ca dansul nu e pasiunea mea.
Daca as fi fost barbat, mi-ar fi placut ploaia si plimbarile de unul singur.
Daca as fi fost barbat, m-ar fi chemat Cristian/Cristi.
Daca as fi fost barbat, nu mi-as fi tocit coatele pe bancile scolilor, ci poate faceam misto de tocilare.
Daca as fi fost barbat, as fi fost romantic.
Daca as fi fost barbat, probabil as fi fost medic. Pediatru, neaparat.
Daca as fi fost barbat, as fi intrat in politica.
Daca as fi fost barbat, as fi putut spune NU mai des.
Daca as fi fost barbat, as fi fost puternic.

Nu stiu de ce, dar azi mi-as fi dorit sa fi fost barbat.

Gradina

Cum ajungem să ne dorim o grădină? De ce dacă strângem banii necesari pentru cumpă-
rarea unui mic teren la ţară, primul lucru este să amenajăm un gazon cu iarbă şi să plantăm câteva flori sau chiar câţiva pomi şi copaci? Cu câtă greutate am udat primele fire, când aduceam apa în găleţi, de la o pompă stradală aflată la vreo trei sute de metri depărtare! Apoi am plantat trandafiri, pomi şi viţă de vie. Câţi dintre noi nu facem la fel? Oare de ce? Dar, mai ţineţi minte acele mici parcele din spatele blocurilor, pe care oamenii le săpau, le cultivau cu tot felul de legume, amestecate cu flori de grădină?
Şi astăzi poţi vedea pensionari prin cartierele de blocuri mai vechi, care îngrijesc acei câţiva metri pătraţi de sub balcon, ca şi cum ar locui "la curte" pe un teren de o sută de ori mai mare.

Frumoasele grădini japoneze, care sunt armonizate în concordanţă cu filosofia Zen, sunt amenajate după următoarele şapte principii: asimetria (Fukinsei), simplitatea (Kanso), austeritatea (Koko), autenticitatea (Shizen), subtilitatea (Yugen), transcendenţa (Datsuzoku) şi liniştea (Seijaku). Noi după ce filosofie tânjim, rugând plantele să ne desluşească misterul vieţii? Cum arată grădinile voastre, plantele voastre, sau cele pe care vi le amintiţi de pe lângă casa bunicilor?

Incotro?

Tineri. Inteligenti. Cu preocupari intelectuale. Educati. Oameni care simt si traiesc profund. Oameni care sufera. Ma-ngrozesc sa vad in jurul meu in fiecare zi astfel de cazuri. La tot pasul aud: "sunt in depresie", "nu stiu incotro ma indrept", "am obosit", etc. Tot mai rar vad zambet pe fetele lor, tot mai des aud regrete, neimpliniri, suferinte, decizii extreme. Motivele variaza de la neimpliniri profesionale, sentimentale, familiale, la regrete privind anumite decizii luate sau neluate...Insa indiferent de motiv sunt incatusati intr-o lume a gandurilor si a framatarilor.
Stau si ma intreb oare nu e mai bine sa fii un ignorant? Un mediocru pe scena vietii, care sta si vinde rosii proaspete in piata, frecandu-si bucuros mainile la sfarsitul unei zile in care toata marfa s-a vandut? La ce folos atata scoala, doctorate, functii cand sufletu-i gol si macinat?
Incotro se-ndreapta lumea asta???

Pasi

Uneori am impresia ca pasesc pe un drum dinainte marcat, cu urme prestabilite in care trebuie doar sa calc, fara macar a privi in jos, cu privirea atintita la previzibila cale. Si ma plictisesc teribil. Acelasi peisaj monoton ma conduce si parca aceiasi copaci trasi la indigo imi fac cu mana si-mi zambesc din cand in cand. Fals si fortat. Totul se succede intr-un ritm monoton si singurul meu tel pare a fi sa inaintez. Incotro? Pai unde duce drumul. Lasa ca stiu cei ce-au trecut inaintea mea; de ce mi-as mai bate capul? Pasesc apasat pentru a lasa urme adanci. Pentru cei ce vor veni.
Urasc rutina, urasc monotonia. Urasc lipsa vointei si a dorintei de schimbare. Urasc starea de letargie in care ne complacem uneori pentru ca e caldut si bine. Ma opresc din drum si iau o decizie: pasesc intr-o parte si-ncep sa creez zeci si sute de carari; inguste, nebatatorite de alti pasi. Iar bucuria descoperirii e unica. Pana si copacii arata altfel dintr-o parte. Si cerul si norii. Si mirosul e altul: miroase a proaspat, a vointa si a exaltare.
Candva spunea cineva ca daca nu stii sa umbli invata sa dansezi. M-am saturat sa umblu. Vreau sa dansez! Muzica, maestro!

Testul culorilor

Azi m-am jucat putin, facandu-mi un test http://www.testcolor.com/personalitytest/personalitytest.php

Nu stiu in ce masura e adevarat sau nu, ii las pe cei ce ma cunosc sa se exprime .
You are 51 % extrovert and 49 % introvert.

Independently of any order of importance :
You are strong-willed and active, your actions are determined by your own will, by the goals you settled for yourself, and by your need to act and to move forward.
You are also imaginative and creative, you have always new ideas, and you know how to apply them.
Finely you are a manager and a structured person, you know how to take into account the needs of each person while leading them towards the set goals.
Your attitude towards the environment :
facts/feelings/ideas
At first, at 34%, you are centered on the facts and on the reality of things at 32 %, Your actions depend on the real facts.
Then, at a rate of 34%, you are attached to moral values and feelings, and you have an emotional relation with the environment.
Finally, at 30%, you are centered on your thoughts and your actions are determined by your knowledge and your experience.

Your highest qualities today :
At 22 %, you are strong-willed and active, your actions are determined by your own will, by the goals you settled to yourself, and by your need to act and move ahead.

At 20 %, you are dynamic and active, you are determined in your actions, you know how to communicate your ideals and your energy, and thus, you know how to boost people.

At 19 %, you are a creative person, with always new ideas, and you know how to apply them.

At 18 %, you are creative, you know how to see beauty, you are intuitive and your inspiration comes from the inside.

At 18 %, you are intellectual and intelligent, you keep wondering and inquiring before setting up your next step or defining your values.

Finely, you are a manager and a structured person, you know how to take into account the needs of each person while leading them to the fixed goals, you are thoughtful and deep, you think before getting into action and you know how to communicate your knowledge.

Mi-e sete

M-am saturat!
M-am saturat de atata mediocritate, de analfabetism in gandire si in atitudini. M-am saturat de mediocritate in comportament, in limbaj, in privire si in gesturi. De la necunoscutul de pe strada, care arunca fara jena ambalajul semintelor pe jos, la pseudo-VIP-ul care scoate ochii oamenilor de rand cu excesele de prost gust, kitch si idiotenie, totul e mediocru.
De la emisiuni TV la stiri si filmele ce ruleaza, de la muzica si viata politica de azi, de la "print" la "cersetor", totul miroase greu, se descompune.
Stau uneori si ma intreb: incotro? Incotro o ia omenirea? Incotro o iau romanii? Se spune ca traim in secolul vitezei si am impresia ca masinaria cu care ne deplasam nu e prevazuta cu frana; nici macar frana de mana. Si totusi...incotro? Ce ne intereseaza? Sa ne umplem stomacul, contul din banca, sa avem cariere...pentru ce? Si cu ce pret? Cu pretul copiilor lasati in voia sortii si a strazii? Analfabetii/agramatii de azi, mediocrii de maine!
As fi ipocrita sa afirm ca nu exista exceptii. Ca nu exista oameni educati, ca nu exista oameni care gandesc si care au doza necesara de bun simt. Dar sunt putini! Dureros de putini. Si sunt o specie pe cale de disparitie...
Mi-e sete! Mi-e sete de profund, de inedit, de bun gust, de "altfel"...

Tinerete fara batranete si viata fara de moarte...

Un om frumos, cu un suflet cald trebuie sa aiba grija de minunile lui ca nu carecumva oamenii agitati si grabiti, transformati in masinarii , sa le polueze.
Pentru minunile noastre ale tuturor, pentru minunile tale ascunse in sufletel, pentru minunile de care ne bucuram prea rar, pentru minunile pe care le avem si ne temem sa le traim, pentru minuni eu vreau :
•Sa ne uitam in fiecare zi in oglinda si sa zambim copilului din noi.
•Sa imbratisam de cate ori simtim nevoia.
•Sa notam intr-un carnetel fiecare lucru frumos pe care il vedem, il auzim,il spunem, il simtim, il traim.
•Sa ne bucuram de lucrurile marunte.
•Sa zambim tuturor neconditionat (s-ar putea sa ne raspunda).
•Sa ne lasam iubiti.
•Sa multumim pentru ce avem.

Adevarata comoara

“O veche legendă hindusă povesteşte că, în vremurile de demult, oamenii erau zei. Ei au abuzat atât de mult de divinitatea din ei, încât Brahma, stăpânul zeilor, a hotărât să le ia puterea divină şi să o ascundă într-un loc în care oamenilor le-ar fi imposibil să o găsească. Marea problemă era alegerea unei ascunzători sigure.
Atunci, zeii mai mici au fost convocaţi la un consiliu pentru a rezolva această problemă. Ei i-au propus următorul lucru: „Să îngropăm divinitatea omului în pământ”. Dar Brahma le-a răspuns: „Nu, nu este suficient, pentru că omul va săpa şi o va găsi.”
Atunci zeii i-au răspuns: „Să aruncăm divinitatea în cel mai adânc dintre oceane”
Brahma a răspuns din nou: „Nu, pentru că, mai devreme sau mai târziu, omul va explora fundul oceanelor şi, cu siguranţă, într-o zi, el o va găsi şi o va ridica la suprafaţă.”
Atunci zeii mai mici s-au dat bătuţi: „Nu ştim unde să o ascundem, deoarece pare că nu există pe pământ sau în apă un loc pe care omul să nu poată să nu-l găsească într-o zi”.
Atunci Brahma a spus: „Iată ce vom face cu divinitatea omului: o vom ascunde în cel mai tainic loc din el însuşi, pentru că nu se va gândi niciodată să caute acolo”.
De atunci, spune legenda, omul a făcut înconjurul pământului, a explorat, a escaladat, s-a scufundat şi a săpat, în căutarea a ceva ce se găseşte în el.”

(Eric Butterworth, Descoperă puterea din tine)

Candva...

Candva iti vei aminti...
Pentru o clipa vor invia in sufletul tau momente uitate...
Atunci te vei intreba "De ce?". Abia atunci vei privi si vei intelege, abia atunci literele vor forma cuvinte ce vor avea sens, insa atunci, voi zambi trist imbatata de amintiri...

Ne-am pierdut in temeri si adevaruri ascunse, in idei si conceptii, in cuvinte si departari iar acum, sunt atat de aproape, insa mai departe ca oricand...

Se spune ca oamenii pot orice...

Exista o limita de amintiri. Nu?
Putem oare sa ne aruncam memoria la gunoi, sa mergem in primul magazin din calea noastra si sa achizitionam una vesela, una care ne starneste rasul in fiecare zi?
Putem sa inlocuim un om indepartat de noi, care ne-a uitat, cu unul nou apropiat fortat, despre care sa nu stim nimic dar care ne idolatrizeaza?
Putem sa fugim intr-o zi, sa luam primul tren din gara si sa coboram la ultima statie, si sa ne spunem ca nu ne mai intoarcem? Sa ne mintim pe noi ca uitam tot ce am lasat in urma si ca incepem o noua viata de la zero, desi in capul nostru zboara tot ce a fost pana azi?
Putem sa ucidem si sa scapam nevinovati, sa dam vina pe nebunia de moment sau pe auto-apararea, sa spunem ca nu e vina noastra si chiar ne-ar crede?
Putem sa halucinam cand vedem un lucru tragic, sa innebunim ca sa nu simtim si sa vedem ce vrem sa vedem, sa ne imaginam ca totul e perfect si ca ce intampla in fata noastra nu se intampla defapt?
Putem sa transformam defectele in calitati, ura in dragoste, cearta in pace, cenusa in viata, pesimismul in optimism, regretele in liniste, tristetea in fericire?
Putem oare vreodata sa spunem ca viata noastra s-a schimbat acum, ca am lasat tot ce era rau in trecut si privim tot ce e bun in viitor, ca niciodata nu o sa mai regretam si ca totul e bine acum?

Fara cuvinte

Atunci când nu avem nimic de spus, e bine să tăcem. De putintică tăcere oricine are nevoie, la un moment dat. E ca o cură de refacere. Ca o gură de aer curat si proaspăt.
Atunci când nu avem nimic de spus, e recomandabil să nu scriem. Câteva pagini albe sunt mai binefăcătoare pentru cel ce se îndeletniceste (într-o formă sau alta) cu scrisul, decât descărcarea prin scris.
Uneori, paginile albe ascund în fibrele lor o sumedenie de povesti nescrise, un pumn de taine nespuse sau poate nimic din toate astea. Depinde de persoană.
Dacă asezi sub lupă paginile astea albe poate si tu vei vedea – si chiar trăi! – ploi calde de vară sau ploi reci de toamnă, adâncuri inundate, nopti înecate în zâmbete răzlete, inimi împletite, raze de lună, cioburi de soare, furtuni nepotolire, copii singuri, chipuri triste, inimi de piatră, tot.
De ce să mai scriem? Lăsati mai bine paginile albe, si fiecare să citească ce vrea! Oricum fiecare citeste cum vrea. De ce să mai vorbim? Eu nu cred că vom muri, dacă nu mai vorbim! Mai bine să ne retragem. În pustie cu noi! Să ne mântuim de povestile noastre, pe care noi ni le-am plăsmuit si tot noi le-am spus si celor ce nu stiu să-si tină gura. Si, iată, fiecare spune mai departe ce el a auzit din povestea ta: o altă poveste, cu si despre tine. Dacă am fi lăsat Cuvântul să ne scrie povestea pe tăblita inimii noastre, acum de pe buzele noastre ar fi tâsnit niste ape adânci, iar înteleptul ar fi stiut cum să scoată din ele pe hârtie. Nu suntem întelepti.
La ce folos să ne mai spetim să scriem sau să spunem altceva decât ce vrea cel ce ne citeste sau cel ce se face că ne ascultă? Întotdeauna va exista cineva care îti va răstălmăci literele, vorbele, si ti le va risipi în cele patru zări deformate si schimonosite. Tu nici nu le vei mai recunoaste.
Asa că, mai bine tăcem. Nu mai spunem nimic. Nu mai scriem nimic – oricum suntem prea ocupati ca să citim ce ne scriem. Iar tăcerea ne păzeste sufletul.
Mai bine să cântăm o cântare nouă. Fără cuvinte. Fără vorbe care să poată fi rostite sau auzite. Din inimă. Cu inimă. Pentru inimă. Stie cineva?
Iar Cuvântul să ne facă buni si să ne însufletească inimile!

Tabloul vietii

Visele se impletesc in iluziile vietii. Ne desprindem de tot ceea ce este pamantesc si calatorim spre creatiile lumii fantastice.Reliefam aspectele formidabile intr-un tablou al vietii, pe care incercam sa-l impregnam in sufletul fiecarui pamantean. Visele ratacitoare se contopesc cu iluziile destramate. Zburam asemenea fluturilor pudrati de candoare.
Contopindu-ne in lichidul albastru descoperim starea de calm, de liniste cu care ne si individualizam. Patrundem intr-o alta emisfera, zarim indeplinirea viselor pe care, asemeni oricarui pamantean, le-am petcetluit in increngatura mintii noastre.

Stări ale eului

Haotică. Degetele-mi dansează în spaţiu şi devin o pianistă cântându-l pe Chopin
Îndrăgostită. Inima e o cometă care dispare în zare şi apoi se întoarce zâmbitoare
Neîndemânatică. Îmi scapă lacrimi pe florile ciobite de adierea vântului
Fericită. Numele meu se aude în mângâierile desprinse din harpa fermecată
Curajosă. Calc, calc desculţă prin viaţă
Naivă. Îngerii spun că aripile mi-s rupte şi eu îi cred necontenit
Hotărâtă. Caut Atlantida inimii şi în cea mai întunecată grotă
Visătoare. Zbor fără destinaţie
Paranoică. Vorbesc cu fluturii care-mi invadează pântecul
Dansatore. Invit Luna la tango pe un covor de roze
Pictoriţă. Autoportrete îmi expun în camera secretă
Grăbită. Trenul vieţii e în staţie

Ventilatorul

Ascult zgomotul ventilatorului. Nu-mi spune nimic, nu-mi dă nici un sfat, nici nu se mai mişcă, stă înfipt în piciorul lui alb, şi priveşte direct spre mine. O roată continuă să se învârteşte captivă între câteva spiţe albe dispuse oblic de-a lungul unui cerc alb gigantic în lumea ventilatorului. Ascult zgomotul ventilatorului, şi asta mă calmează, asta mă consolează. Umbra de vânt aruncată spre mine ma infrigurează. Încearcă să pretindă că se năpusteşte în altă parte, la 19°, dar apogeul rotirii tot în obrazul meu loveşte. Nu luminează, nu încearcă să se odihnească, nici nu se plânge... se roteşte. Atât.

Iar ploua...

Se adună norii-n agonie
Ploaia
Îmi miscă un firicel de gând
Pe-acoperis se scurge
Atomii vibrează în culoare
Si lutul mă strânge
Mă astupă
Iar plouă materia se miscă
Pădurea-mpleteste ecouri ce plâng
De ploaie si cerul e greu, e bătrân
Apasă pământul...

Calatorii prin timpi

Cand trece timpul uneori fara sa realizez viteza, am usoare momente de agitatie. Ma scufund in ganduri. Sunt constienta de relativitatea lui, de impactul pe care il are asupra existentei. Stiu ca e direct legat de distante, viteze,momente, trairi. Am ajuns sa masuram timpii atat de precis, dar nu putem explica clar de ce trec atat de repede momentele ce ne ofera maxime trairi si atat de greu si apasator cele pe care le simti ca niste lovituri de ciocan. Ma intrebam intr-un moment mai zilele trecute daca as putea sa controlez trecerea timpului ce as face prima oara. Utopic vorbind si fara a fi in posesia unei asemenea puteri, as face un milion de lucruri. As face lucrurile alea pe care nu am mereu timp sa le fac. As vorbi despre de toate, as analiza si as rastalmaci. As avea timp sa calculez si sa intorc toate variantele. Sunt convinsa ca daca printr-o minune as opri timpul in loc, nimic din toate astea nu as putea sa le fac. Ar fi atat de multe, incat neprogramat sau nu, reactiile vor cele firesti. Nu raportate la timp, ci pur si simplu instinctiv. Cat de mult conteaza curgerea timpului in exteriorizarea reactiilor? Cat de la perceptie la exteriorizare? Exista un tipar de reactii? Sau doar noi credem ca avem nevoie de timp?
Ireversibilitatea timpului nu e relativa. Ieri a fost ieri. Azi va fi maine tot ieri. Si in fiecare zi va fi azi, in fiecare zi ne vom gandi la ieri si la maine. Suntem prinsi intr-o capcana a timpului care ne urmeaza. Inchisi intre ore, minute si timpi morti, calatorim temporal.
Prizonieri in timp, daca am avea sansa sa ne eliberam am face-o? Am rupe lanturile si am fugi de cel care ne da certitudinea unei existente cronometrate? Ne-am elibera de presiunea secundelor doar pentru o existenta atemporala? Pentru lucruri care azi sunt si maine nici nu au existat?

Rolul decorului în arta scrierii

Cu ceva timp in urmă, mă gândeam la rolul decorului în inspiraţia scriitorului, meditam la rolul decorului în postarile unui blog.
Pentru mine are un rol destul de important, pe care nu il constientizam pana acum. Când scriu texte lungi, optez să stau în patul confortabil, în spatele jaluzelelor albe care dozează perfect lumina, rezemata de o perna moale de matase. Şi cu un caietel şi un pix in mână, beau nectar şi las gandurile sa zburde nestingherite. Trebuie sa fie foarte linişte şi să fiu singură, altfel nu mă pot concentra la nimic altceva. Sau depinde de starea pe care o am, il pot lasa in surdina pe Vivaldi.
Uneori, scriu anumite esee si le las pentru sufletul meu, fara a le mai scrie in blog
În schimb, dacă scriu o leapsă, o scriu direct la computer, direct pe blog, fără măcar să previzualizez, caci sunt raspunsuri spontane.
Deci, pentru mine decorul înseamnă totul, acesta îmi schimbă punctele de vedere asupra stilului de scriitură şi îmi invocă alte izvoare inspirationale în funcţie de decor, la voi cum e?

Importanţa decorului in lectură

E clar ca nu asimilam lucrurile detaliat descrise de Balzac la fel de bine în pat cât si în parc, oricât de tare ne-am distrage de la realitate afundându-ne în scris. Dar oare ce importanta are asta?
Mult mai mult decât va imaginati. Traim în secolul vitezei si fiecare(dintre cei pentru care cuvântul “carte” înca suna uzual) citeste unde poate atunci când are timp, nu unde vrea.
Atunci ne trezim citind în pat înainte de culcare, în mijloacele de transport în drum spre scoala/munca, dimineata la micul dejun, la cafea în timp ce ne grabim sa plecam odata e.t.c
În loc sa ne bucuram de lectura, cititul devine o activitate “ca sa treaca timpul” sau o cursa contra cronometru cu cartea.
Cititul înainte de a pune capul pe perna e cel mai rau dintre ele. Îti oboseste ochii, te face sa tragi de tine ca sa poti termina capitolul, nu întelegi mare lucru pe moment si mâine sigur nu mai retii aproape nimic.
La sfârsitul cartii, nu ne mai amintim ce s-a întâmplat la început. Atunci, cititul devine o activitate cu care pierzi timp fara sa câstigi nimic.
Mi s-a întamplat sa parcurg câteva carti în felul asta, dupa un timp, cineva mi-a recomandat una din cartile citite atunci. I-am spus ca am citit-o si nu mi s-a parut o carte foarte buna, am dezvoltat o conversatie pe marginea cartii si mi-am dat seama ca avea dreptate, cartea era superba doar ca eu nu am avut timp sa extrag ideile profunde din carte.
De atunci evit sa citesc carti în felul asta, nu citesc decât in momentele in care sunt odihnita.
Pentru momentele în care sunt grabită am lasat ziarele, ele se impaca bine cu orice cadru.

Campania "Jos palaria"

Palarii rosii, verzi, albastre au impinzit Romania si au facut ca orasele sa
arate vesele si primitoare. In Bucuresti, Constanta, Iasi, Brasov, Cluj si Timisoara, palarieri imbracati trasnit au coborit din care alegorice si impreuna cu personaje parca rupte din lumea basmului cocotate pe picioroange uriase au decorat orasele ca de sarbatoare. Lumea s-a aratat deopotriva incintata si curioasa sa afle cine sta in spatele acestei actiuni. Miercuri seara, telespectatorii au putut afla si raspunsul.
“Jos palaria” este o noua campanie marca Pro Tv care, dupa ce face bilantul celor doua decenii post decembriste, propune acum o alta revolutie: cea a responsabilitatii si a respectului reciproc. “Jos palaria” este o campanie care indeamna la redescoperirea valorilor, a tuturor lucrurilor simple si bune din jurul nostru. “Jos palaria” este revolutia bunului simt si a responsabilitatii, a seriozitatii si a modelelor de urmat. Dupa doua decenii de la Revolutie, Romania merita si trebuie sa iasa din interminabila tranzitie in care s-a zbatut. A sosit vremea ca romanii sa se regaseasca pe ei insisi si sa reinvete respectul fata de celalalt. Tocmai de aceea, Pro Tv ii invita pe toti romanii sa-si scoata palaria in fata celor care pariaza pe modestie si bun simt.
Pentru ca uneori poate deveni greu ca din multitudinea de alegeri
disponibile zilnic sa o iei pe cea buna, merita sa ne dam “Jos palaria!” in fata tuturor celor care stiu sa ia decizia corecta, in fata celor care-si pun aceasta problema, care se opresc putin in tot acest iures al vietii cotidiene si cauta solutia cea mai buna. Merita respect toti oamenii simpli care nu fac neaparat fapte marete, dar care gasesc totusi forta si rabdarea de a face ceea ce trebuie, ceea ce-i indeamna bunul simt.
Prin reportajele pe care le va difuza in cadrul Stirilor, Pro Tv ii invita pe telespectatori sa-i cunoasca si, de ce nu, sa ia exemplu de la toti romanii in fata carora merita sa spunem “Jos palaria!”
Ce parere ai despre aceasta campanie?

Visul Meu vs. Realitatea Mea -joc de cuvinte

Întâmplarea mi-a scos în cale Visul
Si am trăit visând...

Trăiesc trăind Realitatea pur întâmplătoare
Stabilizare: Realitatea m-a ancorat în realitate
Cutremur: Visul îmi fiinţează alter ego-ul
Revoltă: Vreau să visez!
Realitate: Trăiesc!
Întâmplarea mă vrea visândă
Pe o mare de incertitudini
El mă vrea pragmatică
Intr-o Viaţă pragmatică
Eu mă vreau şi aici şi acolo
Ea îmi spune să visez!
Cealaltă îmi spune să stau cuminte
Aceasta îmi spune să zburd.
Vreau absolut... vreau infinit...
Vreau!

Varsta de aur

Citind ” Mitologii subiective” a lui O. Paler, am dat peste un capitol frumos si sensibil despre copilarie din care pun aici doar doua mici fragmente:

“Propria noastra copilarie e varsta de aur traita candva, Olimpul din care am coborat si unde am crezut in toate povestile, iar frunzele si iarba ude de ploaie fosneau de oracole subiective. Singurul paradis pierdut e aceasta copilarie, acest Olimp in care nu ne mai putem intoarce decat lucizi, caci ne-am pierdut inocenta si puterea de a privi un copac ca pe o poveste.”
“Nici un copil nu e sceptic, toti ne nastem cu darul de a crede in ceea ce descopera simturile noastre si in ceea ce ni se propune si, de aceea, probabil, numai atunci putem fi fericiti cu adevarat.”

Pacat ca din copilarie nu ne raman decat amintirile, iar copacii nu ne mai spun povesti. Trebuie sa avem mereu multa grija pentru ca vremurile in care traim si inaintarea in varsta sa nu ne urateasca sufletele.

Vara, zambesc mai des...

Imi place vara pentru ca:
♥☺ suntem vizibil mai sensibili si mai iubitori;
♥☺ atunci cand vantul adie, reuseste sa ne aduca amintirile trecutului treptat astfel incat sa reusim sa zambim si sa analizam toate lucrurile bune;
♥☺ cerul este mai albastru ca in celelalte anotimpuri, iar norii capata o multitudine de forme.
♥☺ reusim sa zambim privind spre niciunde...iar adierea ne imbratiseaza, aratandu-ne ca nu sutem singuri niciodata.
♥☺ zambetele sunt oferite mai usor si oamenii sunt mai multicolori;
♥☺ este vacanta pentru elevi/liceeni si studenti.
♥☺ am putea sta o noapte intreaga la povesti, fara sa ne amintim de patul de acasa.
♥☺ stelele sclipesc mai mult, si ne vegheaza in calatoriile noastre nocturne.
♥☺ rasaritul soarelui ne face la inceput timid cu ochiul...si alaturi de el, totul e romantic.
♥☺ pozele sunt mult mai clare si mai vesele datorita soarelui.
♥☺ se spune ca vara, marea reuseste sa ne spela sufletele de tot raul adunat pe parcursul anului.
♥☺ a fost primul anotimp pe care l-am vazut.
♥☺ poti sa gasesti un mac ratacit si sa iti capteze intreaga atentie.
♥☺ mirosul tuberozelor ma duce pe cele mai inalte culmi ale visarii.
Vara imi place din multe privinte - dar, fiecare anotimp are farmecul lui.

Tie de ce iti place vara?

Stii ce vrei?

Banuiesc ca nu are rost sa spun ca numeroase studii au demonstrat ca oamenii care au reusit ceva in viata, au reusit pentru ca au avut scopuri, pentru ca au avut vise.
Daca nu ai un scop concret oportunitatile trec pe langa tine si te lasa in urma, iar tu ramai acolo si ajungi undeva la sfarsit sa vezi ca viata ta nu a avut sens, sau iti dai seama ca au fost multe lucruri pe care ai fi putut sa le faci, dar nu le-ai facut. Da, e putin cam dur, insa banuiesc ca fiecare dintre noi regretam, oricat de tineri am fi (bine, nu chiar oricat) anumite "trenuri" in care nu ne-am urcat.
Sincer, cred ca daca nu te agati de un scop, de un vis, pe care sa il transformi intr-o dorinta puternica, in ceva care sa te obsedeze, te vei plimba mereu prin gara, nu te vei putea hotori ce tren sa iei, ba eventual te vei sui intr-unul si vei cobori la urmatoarea statie cautand calea de intoarcere.
Asa ca gandeste-te serios ce vrei, vizualizeaza asta, scrie, gandeste-te mereu la ce ti-ai propus si actioneaza. Ideea e sa iti intre suficient de tare in cap, incat sa nu te mai tenteze si alta destinatie. Totusi nu ma intelegeti gresit, nu vorbesc de un singur vis, doar ca sunt lucruri care trebuie sa fie albe sau negre si atunci trebuie sa stii exact ce vrei.
Daca totusi nu iti dai seama, citisem la un moment dat ca merge sa te gandesti ca ai 90 de ani. Apoi intreaba-te cum ti-ar placea sa fi aratat viata ta. Ce ti-ar fi placut sa fi facut, ce locuri ti-ar fi placut sa vizitezi, in ce mediu ti-ar fi placut sa stai, etc. Acum ai vise, pe care le poti transforma foarte usor un scopuri.
Singura regula ar fi ca nu exista nicio limita,(logic ar fi ca paranteza asta sa seteze totusi niste limite, dar avand in vedere ca omul a zburat, a calatorit pe luna si a clonat fiinte, mi-e cam greu sa scriu asta) si ca esti in stare de orice. Si am vorbit deja despre potential. Fii curajos si ai incredere in tine. Vizualizeaza si scrie ce iti doresti. Fa un plan...

Tu esti singurul de care depinde viata ta.

Un gand pe o raza de soare arzatoare...

E o zi in care iti doresti cu ardoare sa dansezi in ploaie, sa stai cu cel mai bun prieten la un ceai rece intr-o cafenea, sa pictezi in culori neinventate inca, un peisaj in care racoarea sa fie personajul principal. Sunt ore de caldura pe care ai vrea sa le transformi in sunete de vant si priviri de gheata, sa simti mireasma de liliac si magnolie la fiecare colt de strada.

E un anotimp in care iti doresti sa stai la taclale cu algele si coralii si sa joci sotron pe un colt de soare. E vara si simti ca ai aripi sa zbori spre cele mai indepartate ceruri, in care sa simti racoarea si atat.

Fereastra sufletului meu

Dintotdeauna mi-au placut fotografiile, din care reies starile sufletesti ale oamenilor. Stim prea bine ca o fotografie spune uneori mai multe decat o mie de cuvinte. Sa vedem, daca ar fi sa stati in fata unei oglinzi, care ar avea puterea sa iti infatiseze un peisaj, o ipostaza care sa se asemene cu ce traiesti azi, cu ceea ce esti tu si sufletul tau, care ar fi din cele 6 fotografii de mai jos?








* articol inspirat de la Mihaela Chelaru

Sunt un orb- Marin Sorescu

Eu stiam ca sunt un chior
Chiar in roua dimineata
Dar n-am spus-o tuturor
Ca sa nu-mi amarasc viata
Ochii mari sa-i casc asa
Si sa-i tin cu mana bine
Sunt un orb in fata ta
Care uite…vezi prin mine
Ce e rau si ce e bine

Ce e un actor?
Si ce vrea sa spuna?
Un biet trecator cu-o tigare in mana
E singur si trist,cortina-i cazuta…
Paharul e gol…clipa pierduta…

Si maine-i o zi
Si ziua din tine
Frumos va zambii
Sperantei din mine

Eu sunt un orb in fata ta
Care uite…vezi prin mine
Ce e rau si ce e bine
Care uite…vezi pri mine
Ce e rau si ce e bine

*Incredibila interpretarea lui Horatiu Malaele

Oglinda ceasului

Am asezat oglinda si ceasul fata in fata si i-am ademenit sa se priveasca, sa se cunoasca mai bine.

Timpul si-a vazut adevarata ora a prezentului mereu trecut si s-a ascuns, de frica temporala, dupa limba secundarului.

Oglinda a vazut cum se prelinge eternitatea pe argintul ei de toate chipurile, prefacandu-se in negru-muritor al timpului si s-a ciobit la un colt intr-o greseala de zile mici si ora exacta.

Daca o sa te privesti in oglinda o sa auzi ticaitul chipului tau.

Tu ce alegi?

Esti singur in masina si conduci intr-o noapte furtunoasa..., cand treci pe langa o statie de autobuz, unde vezi 3 persoane asteptand autobuzul:
1. o batranica bolnava care pare pe moarte
2. un vechi prieten care ti-a salvat viata
3. iubitul / iubita ideala pe care asteptai de o viata sa il intalnesti.

Pe cine ai lua in masina, daca ar exista posibilitatea ca langa sofer sa stea un singur pasager?

Aceasta este o problema de etica/morala care a fost folosita ca parte a unui interviu pentru o slujba. Poti sa iei batrana, intrucat ea e pe moarte; sau poti sa il alegi pe vechiul tau prieten care ti-a salvat viata, si astfel sa te revansezi. Si totusi, sansa de a gasi partenerul ideal s-ar putea sa nu ti se mai ofere.

Pe cine ai lua cu tine in masina mai mult si mai mult? Alege un raspuns...
1 batranica
2 prietenul
3 iubitul / iubita ideala

Inspiratie de vanilie

Miros de vanilie, aer usor inabusit si Etta James cantand la radio. Zgomot infundat de ventilator, semi intuneric in camera. O imagine ce mi se contureaza acum in cap. O stare ce poate fi descrisa in cuvinte sau imagini.
Liniste, se revine la liniste, acum in intuneric, patul rece de acasa, un singur pat intr-o camera ce pare pierduta in spatiu. Un coltisor de lume, un om, unul singur intre 6 miliarde, atat de putin. Singuratatea te face insa sa te simti mare. Inca o imagine, ma opresc la asta, imi place mai mult.
Va astept sa imi compuneti si voi cadre, imagini,vreau sa vad idei, sa aud sufletele cum gandesc.

Puterea de a fi

As vrea ca macar odata aceasta lume sa fie calda si primitoare. Sa nu te simti amenintat la tot pasul. Sa nu trebuiasca sa raspunzi la injuratura prin injuratura. Dar asta nu e o realitate.
Ma gandesc ce rost are sa vrei sa ii inveti pe altii ce este frumosul, cum trebuie sa se comporte fata de noua lume, cand mereu se gasesc niste zmei sa faca dupa cum ii taie pe ei capul, de parca lumea le-ar apartine. Desigur cu aceasta nu obtin mult, prea greu insa sa realizeze de pe acum.
Nu putem sa ne plangem de noua lume, pana la urma cu siguranta si cele de dinaintea ei se incadrau in aceleasi tipare. Poate doar daca ne gandim la illo tempore lucrurile sa fi stat un pic diferit. Oricum ar fi, chiar daca stim ca lumea de dinainte nu a fost mai buna tot apare un soi de nostalgie, apare sentimentul de apartenenta la alta epoca. Sa nu credeti ca generalizez, sentimentul de nostalgie nu este intalnit la toti, e nevoie de ceva anume ca sa il ai. Si se poate ca cei care il avem sa fim indreptatiti, nu suntem noi oare doar niste calatori? poate nu am poposit bine.
La fel cum ne gandim la trecut ne putem gandi si la viitor, unul desigur mai bun. Ce e interesant e ca daca se vrea un viitor si spatiu cotidian. Ca sa stii sa fii OM nu ai nevoie de factori materiali. Asadar bun trebuie sa imite ceva din trecut. O serie de acte savarsite atunci, o modalitate de savarsire a lor. Orice progres are o baza.
Eu as propune acum altceva: o iesire din timpul sa fim oameni, apartinand de lumea noua, si in acelasi timp apartinand tuturor lumilor de dinaintea ei si celor urmatoare, apartinand timpului si spatiului infinit pentru noi, finit pentru altii.

Si pamantul era rosu...

Peisaj parca radioactiv. Putini au sansa sa vada astfel de imagini. Pamant rosu, apa rosie si cu toate astea plante de un verde electrizant. Nu pare o lume reala, nici nu ar trebui sa fie. Insa realitatea se prezinta altfel. Acolo e lumea muntilor de pirtia si a catorva caini costelivi. Am fost intre ei si nu mi-am dat seama ce trebuia sa simt. Totul te acapareaza in jur, iti loveste simturile intr-un mod cu totul nou. Schimba ceva in tine, schimba pentru totdeauna.
Acesta este fostul combinat chimic de la Valea Calugareasca. Asta sa fie lumea voastra?

Multe cuvinte! Si toate-s la fel!

Hai sa-ti spun ceva!
Vreau sa fie mereu vara ...
Vreau sa am o vacanta nelimitata, sa stau pe o plaja, sa citesc o carte buna sau sa ascult muzica…
Vreau capsuni si ciocolata,vreau sa ascult valurile dimineata la 6 si sa vad cum renaste soarele.
Vreau sa fiu un copil cu zambet abstract!( dar sa fie unic! - se poate oare ?! )
Vreau sa fac colectie de acadele mari si colorate intotdeauna mi-au placut acadelele- poate pentru ca sunt foarte colorate! Si dulci!
Vreau sa zbor, sa ajung pana la nori si apoi sa ma intorc inapoi.
Vreau sa-mi inchipui cum e sa traiesti in basme.
Vreau sa fiu mereu copil cu vise mari. ( momentan - sunt mult mai mici - poate pentru ca am devenit eu mai mare?!)
Vreau sa cred ca totul este posibil!

Sa simtim si sa ne risipim...

V-ati gandit vreodata cat de mult ne irosim sentimentele? Cum ne consumam iubirea inainte sa intalnim dragostea adevarata, ne irosim sangele rece inainte sa avem cu adevarat nevoie de el, ne irosim pe noi inainte sa fi apucat sa traim cat de putin?
Nu putem oare noi, fiinte rationale, sa ne controlam acest lucru?!?
Sincer, eu cred ca nu. Nu ar mai avea farmec viata. La fiecare moment din viata trebuie sa ai ceva de admirat, ceva de dorit din ce ai avut si ai pierdut!
Astfel la batranete admiram naivitatea nestiutoare a copilariei, dar mai ales pe cea stiutoare a tineretii. De fapt admiram, dar cel mai mult regretam cantitatea de sentiment pe care o avem de consumat, si ne imputam ideea ca nu eram constienti de ea si ca o risipeam. Cand de fapt, tocmai acest lucru este cel mai desirabil, caci odata cu trecerea timpului peste noi, chiar daca trece sau nu si peste sufletul nostru, sigur trece peste trupul nostru. Iar la sfarsitul unei vieti organice la intensitate maxima rareori poate supravietui cea sentimentala la o intensitate cat de cat ridicata.
Daca salvam din sentiment acum, cand inca il mai avem, vom ramane cu el pana la sfarsit, fara ceva inflacarat de dat, ci cel mult o umbra fada si vestejita a unei trairi trecute, care insa nici ea in sine nu a avut intensitatea, si implicit veridicitatea necesara.
Asadar, sa simtim si sa ne risipim… sau poate nu! Voi ce credeti?

Stim sa ne bucuram?

Mi-am tot pus intrebarea asta de-a lungul existentei mele. Raspunsul a fost cel putin in cazul meu ca de multe ori nu am stiut sa ma bucur suficient de ceea ce mi s-a intamplat sau de viata pe care o duc.
O intamplare m-a marcat acum cateva saptamani: am vazut o fata pe strada care era ajutata sa mearga, a luat-o tatal ei in brate pentru a ajunge intr-un magazin. Am aflat mai tarziu povestea acestei fete(e acum la facultate din ce am inteles)Aceasta fata traieste o drama intrucat muschii ei se osifica. Dar este o luptatoare, asa cum multi dintre noi nu suntem sau uitam sa fim. Aceasta fata a mers la scoala in mod normal desi nu putea sa scrie dar retinea ce povesteau profesorii, mama ei era in fiecare pauza la scoala sa o duca la toaleta sau unde are nevoie, sa ii dea sa manance, etc. Ganditi-va pentru o clipa cum ar fi sa nu puteti manca singuri fiind deja la liceu. Parintii ii ofera tot ce pot iar ea zambeste si i-a spus medicului care are grija de ea ca vrea traiasca cat se poate de mult - frumos. Aceasta fata ar trebui sa fie un exemplu pentru fiecare dintre noi si ar trebui sa invatam sa ne bucuram de lucruri simple, de lucruri pe care nu realizam sa le pretuim decat in momentul cand nu le mai avem.

Am vrut...

Am vrut sa zbor si am descoperit ca nu am aripi;
Am vrut sa visez, dar nu mi-era somn;
Am vrut sa fug, dar toate drumurile erau inchise;
Am vrut sa cant, dar aveam o privighetoare la geam si m-am sfiit in fata perfectiunii;
Am vrut sa strig, dar linistea miezului de noapte m-a inconjurat si m-a facut sa tac;
Am vrut sa rad, dar rigiditatea lumii din jur m-a facut sa cred ca as fi ridicola;
Am vrut sa-ti vorbesc, dar nu erai acolo;
Am vrut sa calc regulile, dar nu era nimeni alaturi de mine ca sa observe;
Am vrut sa redevin copil, dar sufletul meu era prea batran;
Am vrut sa fiu zapada, dar neaua s-a topit la caldura mainilor mele;
Am vrut sa fiu un strop de ploaie pe un fir de iarba, dar un fulger a ars iarba si ploaia s-a evaporat in vant;
Am vrut sa fiu ca toti ceilalti, sa inchid ochii, sufletul, mintea...sa nu mai vad nimic, sa nu stiu cu o clipa inainte ce se va intampla, sa fiu parte din natura, nu contra ei;

Priveam orizontul, cerul albastru, pasarile plutind spre nori... lumea serioasa, rigida, nepasatoare, care umple strazile. Toate acele chipuri plictisite, uniforme, ascunzand suflete carora le va fi frica sa apara vreodata goale in lumina soarelui si am inteles ca nu vreau sa fiu ca ei. Nu vreau sa fiu doar o alta piesa in jocul atat de bine organizat al societatii, unde orice originalitate se taxeaza ca un pacat, iar pacatele sunt imbracate in motive stralucitoare si prezentate ca scuze.
E atata soare, atata lumina in jurul nostru, atata frumusete care asteapta sa fie descoperita si care piere trista ca nu exista ochi care sa o admire... Atata liniste, atata speranta, ascunse de graba si mercantilitatea lumii moderne... Cand o plimbare in parc este considerata inutila, o dupa-amiaza petrecuta cu prietenii lipsita de sens, cand toti alearga ca nebunii dupa himere care ucid in cativa ani puterea sufletelor care ar trebui sa arda pana la batranete...Ce ne mai ramane?

Greierele

Noaptea trecuta, un greiere mi-a atras atentia cantand mai tare decat restul. Suna ca si cum ar striga disperat la noapte pentru un raspuns... Isi canta oare singuratatea in toiul noptii doar pentru a iesi din cadrul greierilor normali? Un greiere nelinistit. Poate a vazut prea multe comedii romantice cu happy-end si traieste in bula lui protectoare si magica. Nu cred ca o sa stiu niciodata de ce acest greiere a sfidat corul. Doar ca, melancolic fiind, notele muzicale i-au scapat de sub control.