Sinele iluzoriu

*am impletit niste notite la psihologie cu cateva ganduri si iata ce a iesit:

Cuvântul „eu” poate sa exprime cea mai mare eroare sau a cel mai profund adevar, în functie de modul în care este folosit. La modul conventional, în limbajul de fiecare zi, cuvântul acesta nu este doar unul dintre cele mai frecvente (împreuna cu înruditele „mic”, „al meu/a mea” sau „însumi/însami”), ci si unul dintre cele mai amagitoare, exprimand o eroare primordiala si o perceptie gresita a ceea ce sunteti, un sentiment iluzoriu al identitatii. Acesta este egoul.
Acest sentiment iluzoriu al sinelui este ceea ce a denumit Albert Einstein — care a avut acces nu doar la profunzimile realitatii spatiului si timpului, ci si ale naturii umane — o „iluzie optica a constiintei”.
Sinele acesta iluzoriu devine apoi baza tuturor interpretarilor ulterioare sau, mai bine zis, a interpretarilor gresite: ale realitatii si ale tuturor proceselor de gândire, ale interactiunilor si relatiilor dintre ele. Astfel intreaga realitate (cea pe care suntem in stare sa o percepem), devine o reflexie a iluziei initiale.
Exista însa si vesti bune: daca veti putea constientiza faptul ca iluzia este iluzie, ea se va dizolva. Constientizarea iluziei semnifica totodata si sfârsitul ei. Supravietuirea sa depinde de eroarea initiala pe care se sprijina intreg esafodajul mental al realitatii percepute. Vazând ceea ce nu sunteti, realitatea a ceea ce sunteti se va ivi de la sine.
Asadar, care este originea acestui sine iluzoriu?
In mod obisnuit, când spuneti „eu” nu va referiti la ceea ce sunteti cu adevarat. Prin intermediul unui act de acum involuntar, de reductionism, profunzimea infinita a ceea ce sunteti este substituita unui gand subconstient ce contine in el un amalgam de identitati eterogene cu care a fost identificat acest „eu” in trecut (= persoana noastra) si care se exterioarizeaza aproape instantaneu prin cele doua sunete emise de corzile vocale indiferent daca sunt sau nu constientizate si acele identitati. Prin urmare, cum apare obisnuitul „eu” si pornind de aici înruditele „mie”, „al meu/a mea”?
Atunci când un copil mic învata că o succesiune de sunete produse de corzile vocale ale parintilor reprezinta numele sau, el începe sa asocieze cuvântul acela cu ceea ce este el cu adevarat, pura constiinta sau constienta, asociind constientei infinite din el un gând corespondent ce va ramane in memoria sa astfel asociat. În aceasta etapa, copiii fac adesea referire la ei vorbind totusi la persoana a treia: „Lui Johnny îi este foame.” Cu alte cuvinte parintii il forteaza sa creada ca el e Johnny dar el inca nu crede asta.
Abia cand el învata cuvântul magic „eu” si il identifica in mod fals cu ceea ce este el cu adevarat incepe seria identificarilor la fel de false: cu numele lui, si in timp, cu varsta, cu sexul, cu nationalitatea, cu CNP-ul, cu nivelul de instruire, cu meseria, cu stare civila, cu religia ce se intretes intre ele sub forma unei tesaturi de gânduri in memorie avand ca urzeala gândului initial „eu”.
Revenind la copilarie, pasul urmator in pierderea adevaratei identitati îl reprezinta gândurile referitoare la „mine” si „al meu”, care desemneaza lucruri sau situatii ce au ajuns sa faca parte într-un anumit fel din „eu”.
Aceasta este o identificare mai grosiera decat cea de dinainte, cu obiecte sau stari, ceea ce însemna ca investim in lucruri sau in stari acel sentiment de sine, si astfel ajung sa fie pastrate în memorie sub forma gândurilor ce se suprapun peste dar solidar cu identitatea initiala iluzorie – acel “eu”, marindu-i-se astfel volumul.
Atunci când se strica sau i se ia jucaria „mea”, copilul va resimti o mare suferinta. Nu pentru valoarea ei intrinseca de care copilul oricum nu are habar ci din cauza gândului de „a mea”. Jucaria a devenit parte componenta a falsului sentiment de sine, de „eu” care se dezvolta în copil. Aceasta identificare falsa de sine cu jucaria ramane activa atata vreme cat nu apare pierderea, uitarea sau plictiseala. Asa se explica ca uneori egoul unora va mai pierde din volum in decursul vietii, mai mult sau mai putin, dar de anumite identificari primare nu vor putea scapa insa toata viata.
Si astfel, pe masura ce copilul creste, ideea initiala referitoare la „eu” atrage prin aceste mecanisme si alte gânduri. De exemplu alte lucruri cu care se identifica notiunea de „eu” sunt rolurile — mama, tata, sot, sotie si asa mai departe — cunostintele sau parerile acumulate, simpatii si antipatii si, de asemenea, lucruri care „mi” s-au întâmplat în trecut si in a caror amintire persista sentimentul de sine, reprezentand în mintea mea sentimentul de sine sub forma de „eu si povestea mea”.
Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile din care-si deriva oamenii sentimentul identitatii, în ultima instanta ele nu sunt altceva decât gânduri eterogene tinute laolalta în mod precar de faptul ca în toate a fost investit sentimentul sinelui. La aceasta constructie mentala va referiti în mod normal atunci când spuneti „eu”.
Mai exact, de cele mai multe ori nu sinele vorbeste prin voi atunci cand spuneti sau gânditi „eu”, ci unul dintre aspectele constructiei mentale, sinele egocentric. Dupa ce va “treziti”, nu veti renunta la cuvântul „eu”, dar el va avea alta încarcatura, va lua nastere într-un spatiu mult mai profund aflat în interiorul vostru.
Cei mai multi oameni înca se identifica în totalitate cu fluxul neîncetat de gânduri din mintea lor, cu gândirea repetitiva si fara rost în cea mai mare parte a ei. Practic nu exista niciun „eu” în “afara”, liber in totalitate de procesele lor de gândire si în afara de emotiile care le însotesc. Aceasta înseamna a fi inconstient din punct de vedere spiritual de constienta infinita din noi si din afara noastra, de Dumnezeu. Atunci când li se spune ca în mintea lor e o voce care nu înceteaza niciodata sa vorbeasca, ei întreaba: „Ce voce?” sau neaga enervati, iar aceasta este desigur chiar vocea respectiva, este gânditorul, este mintea neobservata. Aproape ca poate fi privita ca o entitate care i-a luat în stapânire, si chiar este un caz de posedare.
Bineinteles ca fiecare om poate trai, pentru scurt timp, momente de incetare a acestei false identificari, chiar si in situatii dintre cele mai firesti si nu neaparat exceptionale de meditatie yoga, dar pentru ca sunt atat de subtile pentru minte sesizeaza doar sentimentele coplesitoare de bucurie imensa sau de pace interioara profunda fara sa-i cunoasca sursa. Si pentru ca sunt inca inconstienti de constienta revin la starea initiala de “adormire”.
Unii oameni insa nu mai uita niciodata acea prima oara când “constientizeaza” constienta, pe Dumnezeu, si înceteaza sa se mai identifice cu gândurile lor pentru totdeauna. Au experimentat astfel, schimbarea de identitate de la continutul mintii lor, la constienta infinita din spatele mintii. Aceasta este iluminarea. Aceasta este nasterea din nou. Aceasta este intrarea in Imparatia lui Dumnezeu Tatal ca fiu al Lui. Si oricat ar parea de paradoxal acesta nu este sfarsitul ci doar inceputul care nu va avea sfarsit