Am vrut sa zbor si am descoperit ca nu am aripi;
Am vrut sa visez, dar nu mi-era somn;
Am vrut sa fug, dar toate drumurile erau inchise;
Am vrut sa cant, dar aveam o privighetoare la geam si m-am sfiit in fata perfectiunii;
Am vrut sa strig, dar linistea miezului de noapte m-a inconjurat si m-a facut sa tac;
Am vrut sa rad, dar rigiditatea lumii din jur m-a facut sa cred ca as fi ridicola;
Am vrut sa-ti vorbesc, dar nu erai acolo;
Am vrut sa calc regulile, dar nu era nimeni alaturi de mine ca sa observe;
Am vrut sa redevin copil, dar sufletul meu era prea batran;
Am vrut sa fiu zapada, dar neaua s-a topit la caldura mainilor mele;
Am vrut sa fiu un strop de ploaie pe un fir de iarba, dar un fulger a ars iarba si ploaia s-a evaporat in vant;
Am vrut sa fiu ca toti ceilalti, sa inchid ochii, sufletul, mintea...sa nu mai vad nimic, sa nu stiu cu o clipa inainte ce se va intampla, sa fiu parte din natura, nu contra ei;
Priveam orizontul, cerul albastru, pasarile plutind spre nori... lumea serioasa, rigida, nepasatoare, care umple strazile. Toate acele chipuri plictisite, uniforme, ascunzand suflete carora le va fi frica sa apara vreodata goale in lumina soarelui si am inteles ca nu vreau sa fiu ca ei. Nu vreau sa fiu doar o alta piesa in jocul atat de bine organizat al societatii, unde orice originalitate se taxeaza ca un pacat, iar pacatele sunt imbracate in motive stralucitoare si prezentate ca scuze.
E atata soare, atata lumina in jurul nostru, atata frumusete care asteapta sa fie descoperita si care piere trista ca nu exista ochi care sa o admire... Atata liniste, atata speranta, ascunse de graba si mercantilitatea lumii moderne... Cand o plimbare in parc este considerata inutila, o dupa-amiaza petrecuta cu prietenii lipsita de sens, cand toti alearga ca nebunii dupa himere care ucid in cativa ani puterea sufletelor care ar trebui sa arda pana la batranete...Ce ne mai ramane?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu