Demult, tare de mult, era o fată pe nume Ana care trăia într-un oraş splendid. Străzile oraşului erau mereu curate, oamenii de acolo zâmbeau întotdeauna şi nimeni nu ştia ce înseamnă "manele", "poluare" sau "ură". Ana hoinărea fericită prin oraş toată ziua, intalnindu-se cu prietenii săi şi făcând cunoştinţă cu oameni noi. Fata se trezea dimineaţa şi mergea pe malul Dunării să privească soarele cum apare din spatele munţilor împăduriţi. Îi plăcea să umble în picioarele goale pe nisipul umed de acolo. Îi mai plăcea să îşi treacă mâinile prin apa curată a Dunării şi să urmărească peştişorii multicolori...
Apoi se întorcea acasă, aşeza un scăunel în curte şi urmărea cu atenţie formele norilor. Îî plăcea culoare cerului, albastrul acela atât de pur...
Seara,Ana umbla pe străzile oraşelor şi privea oamenii ce treceau pe acolo cu bicicleta, căci nimeni nu ştia ce înseamnă "maşini". Uneori, mergea până pe câmp şi culegea câteva flori pe care le aducea acasă şi le aşeza într-o vază de cristal. Alteori, îşi vizita prietenii şi rămânea să vorbească cu ei până seara, târziu, apoi privea împreună cu ei stelele.
Dar oraşul ăsta nu există, iar eu...eu încă aştept să îl găsesc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu