La ceas de seară când gândurile încep să străbată viata cea plină de amintiri, mă întreb când oare au trecut prin mine, atâţia ani? În aceste momente, mă simt ca atunci când ploile nu plângeau încă înlăuntrul meu, ci doar pe asfaltul înfierbântat de soarele de dinainte.În copilărie niciodată nu m-am întrebat de ce părinţii mei nu se opreau să dezlege frumuseţea curcubeului. Îl priveam , cu verdele meu de copil şi îi admiram coloritul, de parcă atunci descopeream Universul. N-am mai privit de atunci un curcubeu... de când iarba împrospătată de lacrimi binecuvântate îmi mângâia paşii. Degeaba privesc acum cerul pâna îmi dau lacrimile, în căutarea adevărului,căutăm în permanenţă, să ne împărşim toamnele, cerând să nu ne doară gândul. Uneori, mi se face dor de o bucată de asfalt fierbinte, în care să pot turna o picătură de linişte, din ploile de vară. Apoi cu braţele deschise, învârtindu-mă ca un pescăruş în zbor, să-mi arunc verdele către înalturi, căutând culorile curcubeului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu