Realul din vis

Atat visatul etern cu ochii deschisi cat si lipsa viselor chiar si atunci cand ai plumb in pleoape si ochii iti sunt inchisi, sunt absolut inutile, ineficiente si nocive, atat din punct de vedere cognitiv, cat si sentimental-psihologic.
Poti trai mereu in vise, savurandu-le, apoi renuntand o clipa la a le avea pentru a-ti duce mai departe existenta in viata profana, pentru ca apoi sa te intorci la ele. Dar poti spune ca ai trait? Sau ai avut doar o existenta undeva in afara vietii, alimentata de himere si crescuta de nimfele renuntarii? Te vrei a fi un erou ce traieste printre nori, dar cand ai avut ultima oara curajul de a suporta dezgustul pricinuit de vederea celor de jos? Ai ales renuntarea la o parte din tine, in loc sa incerci sa fii tu intrutotul. Ai ales renuntarea, in locul arderii in focul luptei. Ai ales renuntarea la suferinta.
Poti trai fara vise. Intr-un pragmatism total, ascultand de regulile ratiunii si ghidandu-te numai dupa ceea ce mintea ta poate explica; refuzi chiar si sa dai un nume ignorantei tale, chiar o si renegi a exista. Ai renuntat la inexplicabil, ai ales sa elimini alte surse de putere in afara de a ta, si sa te inchizi intr-o carcera in care tu stapanesti. Si chiar o faci. Dar ai renuntat la ce nu intelegeai, la ce te coplesea! Nu ai toata puterea, ai doar puterea aferenta unui anume nivel. Ai ales renuntarea la cautarea sinelui si implicit la asceza.
Poti sa te crezi un zeu. Sa crezi in dualitatea ta si sa incerci sa o si exploatezi. Sa visezi cu ochii deschisi in timp ce ratiunea iti determina regulile si principiile de guvernare. Poti sa visezi cu ochii deschisi si sa suferi in acelasi timp din cauza ratiunii care iti indica necontenit erorile. Poti sa fii rational si sa suferi de fiecare data cand sesizezi pierderea fericirii aduse de vreo himera. Ajungi sa intelegi si sa creezi totul, sa dai valori totului, de la nimic pana la esenta, de la pesimism pana la idealism. In final ajungi sa te trezesti intr-un vis creat in realitate, o realitatea aievea. Ajungi sa impletesti idealismul cu pesimismul, visele cu realitatea, somnul cu agonia, constiinta cu delirul. Si atunci esti fericit.
Gasesti in aceste momente ca numai fericirea conteaza, si ca ar trebui sa te bucuri de ea, cu atat mai mult cu cat ai umbrele date de suferintele trecutului. Acum intelegi valoarea totului, singura problema constand in faptul ca nimic nu mai conteaza. Lumea ta nu mai are valori, incat nu mai are elemente. E o bula plina cu un fum selenic ce te drogheaza constant, tinandu-te mereu in freamat, tremurand la limita dintre real si imaginar. Dar si aceasta granita a disparut. Acum imaginarul se suprapune realului, iar tu nu poti fi decat beat de fericirea ce iti curge prin vene.
Imperios necesar de observat e faptul ca in cea de-a treia stare enuntata nu exista echilibru, ci balans. Nu moderarea si echilibrul starilor da fericirea, ci balansul la aceeasi amplitudine (mereu cat mai mare), in ambele parti ale pozitiei de echilibru.