Sa simtim si sa ne risipim...

V-ati gandit vreodata cat de mult ne irosim sentimentele? Cum ne consumam iubirea inainte sa intalnim dragostea adevarata, ne irosim sangele rece inainte sa avem cu adevarat nevoie de el, ne irosim pe noi inainte sa fi apucat sa traim cat de putin?
Nu putem oare noi, fiinte rationale, sa ne controlam acest lucru?!?
Sincer, eu cred ca nu. Nu ar mai avea farmec viata. La fiecare moment din viata trebuie sa ai ceva de admirat, ceva de dorit din ce ai avut si ai pierdut!
Astfel la batranete admiram naivitatea nestiutoare a copilariei, dar mai ales pe cea stiutoare a tineretii. De fapt admiram, dar cel mai mult regretam cantitatea de sentiment pe care o avem de consumat, si ne imputam ideea ca nu eram constienti de ea si ca o risipeam. Cand de fapt, tocmai acest lucru este cel mai desirabil, caci odata cu trecerea timpului peste noi, chiar daca trece sau nu si peste sufletul nostru, sigur trece peste trupul nostru. Iar la sfarsitul unei vieti organice la intensitate maxima rareori poate supravietui cea sentimentala la o intensitate cat de cat ridicata.
Daca salvam din sentiment acum, cand inca il mai avem, vom ramane cu el pana la sfarsit, fara ceva inflacarat de dat, ci cel mult o umbra fada si vestejita a unei trairi trecute, care insa nici ea in sine nu a avut intensitatea, si implicit veridicitatea necesara.
Asadar, sa simtim si sa ne risipim… sau poate nu! Voi ce credeti?