Armele jos

(pura imaginatie...)
Uneori, este inutil sa lupti pentru o cauza inexistenta. Am ajuns la concluzia asta nu demult, si ma mir, deoarece credeam ca sunt mult mai receptiva la realitatile vietii. Intr-un razboi, atunci cand fortele sunt inegale si stii sigur ca victoria nu iti va surade, este mult mai intelept sa te retragi inainte de a-ti transforma ultima particica din onoare in rusinea si regretul de a fi infrant cumplit de inamicul tau. Fara lupta, gata, se termina aici, unde trebuia sa se termine de mult prea mult timp! Armele, mult prea grele, ne indoaie trupul sleit de puteri sub greutatea lor enorma. Fara ele, si vom fi eliberati de orice povara care ne-ar impiedica sa mergem mai departe! Daca nu mergem mai departe, nu mai avem puterea de a zambi, cand viata este atat de frumoasa...Cum sa gustam din ea atunci cand spiritul nostru este obsedat de un singur gand: VICTORIA! Da, eu pot, eu vreau sa castig, eu voi fi triumfatorul absolut, incontestabil....Fara indoiala, viata gustata din cupa victoriei trebuie sa fie de mii de ori mai dulce decat elixirul pe care il beau olimpienii din vremea lui Zeus. Dar situatia trebuie privita din doua perspective: exista si infrangerea. Si, tot destinul face ca infrangerea sa isi aiba salasul intr-o cupa identica cu cea a victoriei. Daca, din greseala, ni se dau cupele inversate si, in loc sa bem victorie, ne inecam cu amarul gust al infrangerii? Atunci, situatia este realmente dramatica. Si nu dramatica in situatia in care nu ne putem ridica de jos, ci in faptul ca sunt irosite mult prea multe resurse in competitia din care ne alegem cu aceasta cupa. Mai bine o retragere glorioasa, decat o infrangere umilitoare! De acum inainte, acesta va fi motto-ul meu personal. Am dispus de o multime de arme, as mai putea dispune in continuare, dar, pur si simplu, nu mai vreau! Nu mai vreau o viata agitata, o viata in care sa nu vreau decat sa cuceresc, sa imi insusesc ceva, sa domin, sa fiu eu insami dominata de "simtul proprietatii". Asa cum am zis, vreau sa ma eliberez de toate armele pe care le-am folosit in lupta asta si sa ii las cale libera inamicului meu. Nu imi va cotropi tinuturile, fiindca nu ar mai avea ce. Le-am vandut pe toate, ca sa am cu ce sa imi cumpar munitie. Da, asta am vrut tot timpul. Nu am lasat nicio clipa garda jos, setea de putere m-a facut sa vreau sa-l dobor, sa-l fac sa imi cada la picioare si sa imi recunoasca jurisdictia asupra fiintei sale. Dar, fie armele mele nu au fost suficient de folositoare, fie inamicul a fost mai puternic, fie nu am fost eu un bun strateg, fie soarta a facut sa fie asa, fie toate cele enumerate la un loc...lupta nu ar fi fost decat o infrangere pe care nu as fi vrut s-o gust. Orgoliul meu feminin, nedezvoltat insa in totalitate, ma obliga sa cedez acum, pentru totdeauna. Ma obliga sa parasesc lupta din care cel putin calul meu ar fi fost ranit de sabia inamicului. Dar daca as fi fost si eu? Daca as fi fost ucisa, si nu ar fi fost vorba numai de o simpla infrangere in urma careia el si-ar fi insusit teritoriul meu? Atunci, conchid ca am luat cea mai inteleapta decizie din viata mea prin a parasi lupta. Si, de data asta, chiar nu este vorba de un act de lasitate, ci de prudenta. Continuand-o, mi-as fi demonstrat ca nu ma iubesc absolut deloc, ci iubesc doar acea sclipire de moment pe care o vezi in ochii castigatorului. Poate nu m-ar fi infrant, ci am fi continuat sa ne batem ca prostii, pana la sfarsitul veacurilor, neputand decide cine e mai bun. Poate. Sunt o multime de ipoteze, pe care nu mai am nici cheful, nici capacitatea necesare sa le analizez la momentul prezent. Cert e ca imi va fi mult mai bine astfel. Voi porni de la inceput, in cautare de zambete, fluturi, etc Voi cauta viata, si nu ma voi lupta decat cu ea. Daca ma va infrange, nu imi va pasa, voi sti, cel putin, ca nu m-a invins un element de talia mea (asta e relativ) , ci o forta careia i se supun absolut toti pamantenii. Daca viata o sa imi dea o lovitura , ii voi multumi frumos, caci astfel voi invata sa ma si ridic. Si o sa cresc si mare. Si o sa imi fie bine, asta nu are cum sa nu fie asa, pentru ca daca vreau ceva cu adevarat, obtin, cu siguranta. Mai putin victorii, dar asta este partea a doua... Si atunci cand voi sti ca m-am gasit si pe mine, cu adevarat, o sa fiu un om cu totul implinit. Si ma voi duce la inamicul meu, pe care incercasem sa il infrang "in lupta dreapta" si ii voi spune: Nu victoria este importanta, ci felul in care lupti. Nu rezultatul final este important, ci ce fel de om vei fi tu in urma acestui rezultat, adesea nefast. Vei reusi sa iti revii, vei continua sa lupti in mod inutil pana iti vei irosi toate fortele, vei privi viata dintr-un alt unghi? Probabil ca nu noi am facut acest razboi, ci destinele care s-au ciocnit, mai mult involuntar, dar, totusi, evitabil. Lupta-te cu tine acum, poate vei reusi sa ramai in lupta si sa te si invingi, pentru ca eu as fi fost o victima mult prea frivola. De aceea, plec. Ma retrag. Nu mai are rost sa mai raman undeva unde nu imi e locul...
Armele jos! Un indemn catre toti luptatorii inabili, saraciti de forte si curaj, sau plini de dusmani gata sa ii puna la pamant, cu trup si suflet. Un indemn catre toti cei care au uitat sa vada partea plina a paharului, ocupati fiind cu umplutul celei goale. Un indemn catre vanzatorii propriilor suflete, opriti-va din achizitionat arme si cumparati mai multe zambete, nu va sfiiti sa va laudati cu noile voastre achizitii si nu va sfiiti, mai ales, sa schimbati firea razboinica din voi cu una cumpatata. Pentru ca si cumpatarea este o virtute pe care trebuie sa o posezi atunci cand iei o decizie atat de importanta precum a mea: sa pui armele jos!