Mă gândesc... De obicei, când mă plictisesc, obişnuiesc să-mi arunc privirea pe fereastră şi să mă pierd cu sufletul şi cu mintea în zare. Printre frunzele copacilor, printre trecătorii grăbiţi; mă imaginez zburând pe lângă păsări, cât mai aproape de soare ori plutind pe norii mişcători şi leneşi. Dar azi plouă. Privesc pe fereastră şi zâmbesc. Copacii verzi care oglindesc natura sunt tot ceea ce pot vedea de aici, de pe scaun. "Încă plouă ?" "Aha.." Surâd. E frumoasă şi ploaia. Mai ales că uneori îmi vin idei trăznite, cum ar fi să mă plimb liniştită prin ploaie, să mă las udată, să-mi simt apoi pielea udă şi rece şi proaspătă, să simt mirosul ploii pe trotuar, să ating o plantă udă , verde, rece, să simt lucrurile în toată naturaleţea lor, să regăsesc prin ploaie bucuria aceea remarcabilă pe care o simt şi florile înviorate. Plus că, după ploaie, e linişte… Norii îşi păstrează calmul, ca după o încăierare calmată de însuşi blândul cer. Păsărelele se aşează pe crenguţele ude şi comentează ciripind ca nişte arbitri, ploaia. Pământul însetat absoarbe picurii transformaţi în bălţi. Din loc în loc, în bălţi se observă benzina maşinilor. Dar eu mă mint, zicându-mi, ca şi atunci când eram copil, că e curcubeul oglindit. "Lasă curcubeul să bea apă.."
Dupa ploaie, oamenii leneşi, deschid uşile, ferestrele inspiră aroma ploii căzute pe pământ, zâmbesc, chicotesc când Soarele jucăuş, ieşit după ploaie, poate doar pentru a-i mai vedea încă puţin pe oameni pentru ca apoi să meargă la culcare.., le intră în ochi.. "Uite, Curcubeul!" Mâini aţintite spre cer, zâmbete, linişte, vânt blând ce usucă frunzele, ciripit de păsărele, voie bună. Asta înseamnă ploaia... Ridic ochii de pe foaia pe care am scris. Privesc spre fereastră…Nu mai plouă! E Soare!Merg şi deschid geamul. De acolo, dintr-un colţ de cer îmi zâmbeşte oacheş, nimeni altul decât curcubeul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu