Paseste in vid. Simte goliciunea sufletului ei. Sufera prin desertaciunea trupului acestui pamant searbad si lipsit de culoare. Gandirea, viziunea si adevarul o sufoca. Nu poate sta aici pe Pamant. Nu acum cand fetita ei de 8 anisori s-a stins din viata si se va ascunde in intunericul pamantului pe care l-a iubit atat.
Nu mai are viata. Nu mai are personalitate. Este doar un personaj al propriului roman. Fara trup. Fara suflet. Doar ceea ce mai razbate din dorinta de a trai.
Hainutele copilei o ranesc ca niste spini. Desenele ei sunt amintiri care o doboara. Nu poate sa le sufere, asa ca le arunca in bratele vantului nestapanit si le lasa in voia sortii crude care le amesteca printre gunoaiele unui drum poluat si lipsit de viata.
Natura e otravita. Peste cativa ani nu va mai exista si nicio fiinta umana nu face nimic ca sa schimbe acest curs infernal.
Un eveniment a fost plantarea unui copacel in gradina unei case parasite. Niciun semn de viata nu trezea vreo suspiciune. Pe pamant se distingeau insa cateva cuvinte scrijelite cu un betisor:
"Daca as sti ca maine voi muri azi as planta un copac!"
Poate ca a stiut, fiindca proprietarul era nimeni alta decat fetita de 8 anisori...
Peste 20 de ani!
Nimic schimbat. Cu exceptia copacelului care acum devenise un copac. Crescuse in ciuda firii. Si traia inca in amintirea stapanei sale. Frunzelor uscate le-au luat locul hartiile. Dar nu erau orice fel de hartii, ci desenele ratacite.
Langa pom o femeie batrana plangea si se intreba mereu "De ce?"
Oamenii o vedeau, dar nu se opreau sa-i ofere o mangaiere. Devenisera niste masinarii, care munceau necontenit.
Sclavii propriilor evolutii industriale, inchisi in fumul lor interior, au uitat de valorile de odinioara. Uitate sunt toate in paginile invechite ale cartilor, care fug pe strada in cautarea masinii timpului pentru a se intoarce in trecut. Macar sa povesteasca despre infricosatorul viitor. Sa opreasca autodistrugerea.
Insa un batranel se oprise parca fermecat langa copac. O creanga se undui usor, lasandu-i sa scape un desen cu titlul "Sa iubim natura, fiindca..." si nu a mai putut continua.
Verdeata aceea sincera, albastrul infinit, viata din culorile prospetimii erau un vis al copilariei.
Si totusi de ce sa ramana un vis?
Peste inca 10 ani...
O femeie pune niste crini la un mormant. Crini? Dupa 30 de ani mai exista flori? Se pare ca da.
O lacrima da sa cada de pe obrazul indurerat si imbatranit, dar o raza de lumina strapunge fumul de nepatruns si o mangaie.
Atunci femeia surade si intoarce capul. In jurul ei oamenii fac curatenie si o mai saluta din cand in cand. In spatele lor intrarea in oras este oprita de o pancarta uriasa pe care era reprodus un desen in care Pamantul zambea fericit tinand toate fiintele in palmele sale.
Uzinele fusesera inchise. Tehnologia abandonata. Toti revenisera la vechile unelte arhaice, ce retrezeau sentimentele si valorile de demult.
Deasupra tuturor veghea batranul, care de fiecare data cand obosea cineva ii arata mesajul:
"SA IUBIM PAMANTUL, FIINDCA...DIN EL AM RASARIT SI IN EL NE VOM INTOARCE! EL SUNTEM NOI!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu