(22.06.2009 – aproape de miez de noapte)
Oraş pierdut în ploaie, în sunete ritmice de stropi care curg parcă mult prea zglobii şi eu, asemenea unei străine, unei intruse în această lume oarecum acvatică, privesc, admir, sorb fiecare strop cu porii gândului.
Noaptea e plină de luminile supermarket-urilor, o adevărată feerie de picături şi lumini.
Inspir însetata aroma de vară, de proaspăt, de ud şi brusc mă simt iar copil, ploaia de acum îmi aminteşte de atât de multe alte ploi ale copilăriei mele, de nasul care se strivea de geamul uşor aburit în încercarea de a ajuta ochii să se apropie şi mai mult de picăturile care se preling pe geam. De fiecare dată când plouă redevin copil, uşor melancholica şi totuşi cu un zâmbet pe buze cu gândul la clipele de atunci.
E o noapte în care muzica apei oferă sublimul concert. Cortina norilor se desface ca să lase picăturile să curgă pe talgerul asfaltului uscat şi brusc clipocitul bălţilor cu forme bizare porneşte concertul. Căderea lentă se transformă brusc într-o erupţie de sunete, în întuneric, fulgerele străbat cerul, o fâşie de lumină ce parcă împrumută din culorile vii ale neoanelor. Tunetele se aud asemeni unor voci de bariton pierdute în spatele cortinei de nori şi ascunse de flash-urile feerice ale fulgerelor.
Aş vrea să alerg aşa prin ploaie, prin noaptea udă, doar eu şi stropii care curg, stropi care să îmi atingă părul, să curgă pe obraji, să cureţe totul, tristeţe, oboseală şi să păstreze doar copilul din mine şi râsul, un râs copios de vară, cu gândul la teii ce au înflorit, cu aroma dulceţii de trandafir savurate din linguriţa rece şi cu nasul strivit de geamul de la bunici, privind o ploaie atemporală care se repetă iar şi iar şi iar. E ploaia mea, vreau să fie ploaia mea, numai a mea, să culeg picături în căuşul palmei şi să le privesc apoi cum se preling pe antebraţ şi dispar amestecate cu ceilalţi stropi care continuă să cadă.
Siluete ciudate de oameni care se grăbesc, nici ei nu ştiu unde la aşa o oră târzie... câte o umbrelă rătăcită...
Foşnetul frunzelor ude mă trezeşte din reveria mea şi mă impinge spre umbrele întunecate ale unor copaci prea încărcaţi de picături care parcă abia aşteaptă să trec pe sub ei ca să-şi scuture coroanele. Fiori îmi pătrund prin piele, senzaţia de frig care totuşi mă face să izbucnesc în râs...e minunat! E minunat să simt ploaie, vreau să fiu a ploii!
E clipa mea, e poezia unor picături de apă, e cântecul lor şi îl impart darnice tuturor. Aplauze? Nu e nevoie, soarele care va apărea uşor la răsărit va fi cel care va mulţumi ploii, iar norii care se retrag vor fi actorii care fac plecăciuni către un public imaginar...sau poate nu chiar atât de imaginar. Lumea e scena lor şi fiecare fărâmă din acest Pământ e bucăţica de lut din care vor crea viaţa, arta şi vor trezi în oameni ca mine copiii uitaţi în zilele de ieri.
Plouă...o ploaie de vară, de vise, de gânduri. Plouă peste un oraş prăfuit care acum tace şi ascultă ascultă stropii care cad, bălţile care foşnesc deranjate de trecerea cate unei maşini aşa cum şi eu ascult ping-pong-ul picăturilor pe balustrade balconului meu şi admir dârele de alb, de gălbui sau sângeriu a fulgerelor care mă fac să tresar din clipă în clipă.
Îmi ador oraşul în ploaie, cu umbrela odihnindu-se lângă mine şi inspirând aroma unei nopţi pline de prospeţime. Noapte bună picătură de copilărie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu