Am întâlnit într-o carte o disociere (Ignoranţă înstelată, Gustave Thibon, apărută în 2003) care m-a intrigat peste măsură. Era vorba de asocierea focului cu infernul, cum unele pasiuni care ne mistuie aici, pentru o perioadă scurtă de timp, ne pot mistui "la subsol" o veşnicie. Sintagma "flacără amputată de lumină" este explicată prin faptul că focul poate fi asociat cu infernul, dar nu cu lumina.
Chiar aşa să fie? Ca să rămânem în sfera religiei: de Paşte, când sărbătorim Învierea, suntem chemaţi să luăm lumina. Dacă aprindem o lumânare, practic, dăm foc fitilului. Iar acea lumânare aprinsă este numită lumină, atât de noi cât şi de preoţi. Ceva nu e în regulă...
Am luat metafora şi simbolul şi le-am împins la extreme. Tot nu am reuşit să separ focul de lumină. Nu îmi pot stăpâni interesul pentru această idee. E o abordare nouă? E veche de când lumea? E nouă doar pentru mine?
După legenda unor triburi primitive australiene, scânteia divină a fost adusă în taină din cer de o pitulice, care a ţinut focul ascuns sub coada ei...
Femeile par sa se roage creatorului lumii în numele focului, căci, "fiind curat, luminos, viu, gingaş, rodnic şi nepieritor, focul este simbolul desăvârşit al dumnezeirii".
In toate există echilibru! Întotdeauna dacă există plus va fi şi minus, dacă există yin există şi yang. Aşa se întâmplă şi cu focul. Dacă într-o religie simbolizează infernul şi este "amputat de lumină", în altă religie el simbolizează dumnezeirea şi este "luminos".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu