Motto: "Timpul schimba totul cu exceptia unui singur lucru care este in sufletul nostru si care este mereu surprins de aceasta schimbare." Thomas Hardy
Cu siguranta vi s-a intamplat sa va intalniti cu cineva dupa ani si ani. Inca de la prima privire ati constatat ca persoana respectiva s-a schimbat, ba chiar mai mult, parca in primul moment nici nu ati recunoscut-o.O alta freza, cateva kilograme in plus sau in minus, un nou stil de haine, etc. Incepeti sa vorbiti, sa depanati amintiri, sa schimbati intrebari politicoase... Si dintro data, pac! Descoperiti cu placere gesturi familiare, ticuri, un fel aparte de a vorbi, etc. atat de bine cunoscute, mici detalii care definesc intru catva persoana cu pricina. Firul conversatie se inoada de parca ieri v-ati fi vazut... Iar aceasta familiaritate este reconfortanta.
Majoritatea dintre noi suntem al naibii de confortabili cu propria persoana. Poate vorbim de schimbare, poate ne-ar place sa dam mai des pe la sala, sa mancam mai sanatos, sa fim mai putin comozi, sa reactionam altfel in anumite situatii, sa zambim mai des, sa fim mai prietenosi, etc. Cert este insa ca nu degeaba se zice ca "lupul isi schimba parul, dar naravul ba".
Cred in puterea omului de a se schimba, dar inteleg ca pentru multi schimbarea e doar un vis frumos de care au nevoie in viata lor pentru a avea ceva la care sa priveasca in sus, ca la o stea sclipitoare pe cerul inorat.
La o adica e si normal ca omul sa depuna o anumita rezistenta in fata schimbarii. E vorba de o frica in fata amenintarii cu pierderea propriei identitati. Schimbarea implica iesirea dintr-un anumit tipar si plasarea propriei persoane in altul; pierderea a ceva si castigarea a altceva (mai bun sau mai rau, depinde).
Cat de usor imbratisati schimbarea? Preferati schimbarile rapide sau lente? Si de ce nu, care a fost ultimul lucru pe care l-ati schimbat in viata voastra?
Schimbarea
de Nichita Stanescu
Deodată, am simţit cum renaşte în noi o vorbire,
şi tremuram cu gurile lipite de ea.
Ce ochi mai trebuie să fi avut şi auzul
când lângă ureche auzirăm o stea.
Cu o aripă lungă, prelungită, tăioasă,
deodată, îngerul ne-a deşirat pe amândoi,
şi astfel înjunghiaţi de aceeaşi durere,
pluteam în aerul vorbirii celei noi.
Cu tot cu noi îşi ridica aripa
părând ne-ngreuiat,
Aproape sângeram pe ascuţişul
unui cuvânt de împărat.
Unde ne zbori, în care înţelesuri,
în ce puţin de trup măreţ de zeu,
în ce înaltă, nedistinctă de vorbire
din care absentează tu şi eu,
din care tot ce ştim că e, nu este
şi ce nu ştim, pare a fi?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu